Despre relatia sapare-asfaltare

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Desi e facut de oameni, iar aerul si apa sunt de la Dumnezeu, trotuarul din fata blocului ne pare si el dat de la Dumnezeu. E ceva care trebuie sa fie. Cele mai multe trotuare din fata blocului exista dinainte ca noi sa ne nastem si continua sa ni se astearna sub picioare si dupa ce noi murim. Nu sunt vesnice, dar asa ponosite cum sunt ne dau sentimentul ca vesnicia a inceput sa devina o problema a blocului, un lucru familiar, cu care nu e cazul sa ne batem capul.


Pana intr-o zi cand nu se intampla nimic cu aerul si cu apa, insa cu trotuarul incepe sa se intample. Plecam dimineata la serviciu, fara sa constientizam cat de importante sunt toate cele care nu se schimba de la o zi la alta, care raman, ca aerul si ca apa, garantia continuitatii in firesc, iar la sase seara, cand te intoarcem acasa, gasim trotuarul asfaltat. Lucrul n-ar trebui sa ne nelinisteasca, daca de ani buni incoace crizele de bine n-ar semana atat de tare cu crizele de rau. Orice bine anunta un rau. In ziua urmatoare, asfaltul abia turnat e spart de alti muncitori decat cei care l-au turnat. Si vesnicia incepe sa curga invers. Ca un rau care, fara nici un motiv, o ia inapoi, spre izvoare. Saptamani de-a randul, fara ca lucrurile sa se explice unul pe altul, uneori de doua-trei ori pe saptamana, alteori cu pauze lungi, unii vin si toarna asfaltul, iar altii, la fel de hotarati, sparg asfaltul si rascolesc pamantul de dedesubt. Si macar daca ar fi in acelasi loc.


Unde e vesnicie, e si fatalitate. Indarjirea cu care o echipa face gropi si alta echipa le astupa starneste, in noi, oamenii de la bloc, un simtamant, astupat si el, de predestinare. Logica gropilor e sa fie umplute, dar ca sa ai ce umple trebuie sa faci gropi. Numai cine n-a avut de a face cu o groapa mai mare nu realizeaza filozofia relatiei gol-plin. De aceea echipele care asfalteaza tin de alte firme decat echipele care scormonesc si sparg asfaltul abia turnat. Aceasta relatie, in aparenta antagonica, dar in esenta profund umana, naste in constiinta cetateanului de la bloc convingerea ca tot ce a fost pana atunci a fost gresit, ca normal e ca trotuarul sa fie tot timpul cand asfaltat, cand spart, si ca ii e dat sa priveasca de la fereastra apartamentului de bloc evolutia acestei relatii tampite pana ce simte ca se tampeste si el si ca nu-i mai pasa daca are sau nu are trotuar in fata blocului.


Cum se stie, omul e facut sa se  ataseze de orice. Nu-s rare cazurile in care victima isi iubeste calaul. Cand calaul ii taie capul cu satarul, victima nu regreta ca moare, ci ca nu  mai poate sa-l iubeasca. Intr-un timp, noi oamenii de la bloc mai protestam la primarie si la televiziune, aruncam cu sticle in capetele celor care ne spargeau asfaltul, le duceam cafea fierbinte la cei care veneau pe ploaie si asfaltau gropile. Intr-un cuvant, participam. Acum, am devenit cu totii cugetatori fatalisti. Unii mai scuipam de la etaj in capetele muncitorilor, care cand sapa, cand toarna, dar atat. Istoricii sunt de parere ca fatalismul e o mostenire de la daci. Ce prostie! Ce, dacii aveau asfalt, aveau ei blocuri si trotuare?

---

Despre autor: