Ochelarii lui Lenin

Privita prin ochelarii lui Lenin, lumea se reduce la o fotografie facuta cu un aparat rudimentar. Totul e doar in alb sau negru. In uitatele sale "Caiete filozofice", Lenin facea adnotatii pe seama lecturilor sale si ii deconspira pe filosofii idealisti: "Te-am prins" scria el din cand in cand pe marginea textelor citite. Robusta sa logica bivalenta impartea lumea in buni si rai ori descifra adevarurile si decreta falsurile cu o seninatate demna de cauze mai bune. Ca toti fanaticii religiosi, chiar daca religia sa parea laica, Lenin nu pregeta sa dea verdicte. Acest tip de gandire a facut posibila intreaga deriva totalitara. Atunci cand vremea despartirii de Lenin parea ca sosise, atunci cand statuia sa ce domina piata ce tocmai fusese denumita a "presei libere" a fost daramata, pe la inceputul anilor '90 deci, intr-unul din primele clipuri publicitare postdecembriste se ironiza, semn al eliberarii, acest maniheism: "V-am prins, vrajitoarelor!" spunea un personaj. Dar vanatoarea de vrajitoare nu avea cum sa se incheie doar cu un suras. si ce poate fi mai adecvat unui astfel de exercitiu mental decat un referendum. Nu conteaza daca el e unul pentru revocarea presedintelui, deci cu sens negativ, pentru adoptarea scrutinului uninominal, deci cu un aparent sens pozitiv, ori pentru validarea Constitutiei. Importanta e miza: adunarea razboinicilor.
Subtilitatea unei lumi in care logica polivalenta exista e astfel anulata. si daca Lenin mai avea o scuza - chiar daca slaba -, nu era la curent cu noile logici probabilistice, cei ce astazi nu au indoieli nu se pot ascunde dupa mantia timpului. si nu e vorba de cei ce nu stiu caci nu aveau cum afla, ci de cei ce stiu dar si-au anulat gandirea critica. Iar daca natiunea e chemata sa se pronunte si sa dea verdicte absolute, acolo unde nu exista loc pentru absolut, cei ce pot "lumina" nu mai vor sa o faca. Astazi inca lumea e privita tot prin ochelarii lui Lenin. Adevarurile sunt definitive si nenegociabile, iar binele si raul sunt clare si pure. De aceea judecatile carteziene nu au ce cauta aici.
Campurile de lupta sunt delimitate, iar combatantii stau demult cu arma la picior. In acest caz, dialogul nu mai e o comunicare libera intre persoane sau grupuri egale, ci o demonstratie de forta cu tuse politice. Nu si ideologice, caci ideologia, chiar pentru cei care o proclama, ramane inca la stadiul primar si confuz al atat de folositei diviziuni bipolare stanga-dreapta. Unde, conform definitiei, dreapta e binele, iar stanga e raul. Ce mai conteaza ca in acest dualism stanga si dreapta sunt corelative, ca nu pot exista una fara cealalta?
In aceasta reluare a mitologicei lupte dintre bine (sistemul majoritar) si rau (restul), obiectivul nu e adevarul, ci puterea. si cum "la razboi, ca la razboi", orice argument e bun. Astfel, egalitatea cetatenilor realizata prin proportionalitatea reprezentarii devine o slabiciune a regimului politic, iar democratia consensuala o aberatie a democratiilor europene recente. Sa fie acesta cazul Olandei sau al tarilor nordice? si pentru ca s-a decretat razboi, neutralitatea, de la sine inteles, nu este permisa. Cine nu e cu noi e impotriva noastra. Cine nu accepta Adevarul, cine nu ii primeste apostolii va fi deconspirat. si nici o mila nu va fi tolerata pentru inamici. "Tirania majoritatii", pe care unii o acuzau nu demult, a devenit argumentul suprem al oricarei judecati. Se vede treaba ca, atunci cand simt ca multimea le e, in sfarsit, alaturi, cei ce erau candva minoritari intru adevaruri devin cu grabire parte a Fiintei.
Care sa mai fie datoria intelectualului astazi, cand eticile datoriei au fost inlocuite nu de eticile drepturilor, cum credea Lipovetski, ci de cele ale oportunitatii? Cand jocul de-a adevarul a devenit atat de rentabil incat gandirea critica nu mai e atractiva. si daca, vorba lui Cioran, filosofii nu au murit niciodata de foame, atunci de ce sa nu se mearga pana la capat? Ce sa faca intelectualul? Sa ramana vigilent si critic, rational si sceptic in privinta oricarei puteri? Sa incerce sa limiteze puterea? Sau sa se adapteze. Dar oare, adaptandu-se, mai ramane intelectual? Nu risca sa imprumute, fara sa vrea, ochelarii lui Lenin?

Cristian Pirvulescu este analist politic si profesor la SNSPA

---

Despre autor: