Paul Aretzu colaboreaza la numeroase reviste: "Ramuri", "Mozaic", "Luceafarul", "Euphorion", "Viata Romaneasca", "Contemporanul", "Columna", "Calende" etc.
Este membru al Consiliului Uniunii Scriitorilor din Romania.
Carti de poezie: Cara
Paul Aretzu colaboreaza la numeroase reviste: "Ramuri", "Mozaic", "Luceafarul", "Euphorion", "Viata Romaneasca", "Contemporanul", "Columna", "Calende" etc.
Este membru al Consiliului Uniunii Scriitorilor din Romania.
Carti de poezie: Carapacea cu sunete, Editura Eminescu, Bucuresti, 1996; Orbi in Paradis, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1999; Diapazonul de sange, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2000; Cartea Psalmilor (semne de iubire), Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2003, cu o prezentare de Marian Draghici, Urma lui Uriel, Editura Vinea, Bucuresti, 2006, cu o postfata de Eugen Negrici. Carti de critica: Viziuni critice, Editura Ramuri, Craiova, 2005.
Premii literare: marele premiu la Festivalul "Virgil Mazilescu", 2002; nominalizare la premiile Uniunii Scriitorilor din Romania, 2004; premiul Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor din Romania, 2004; premiul Festivalului "Nichita Stanescu", Sighet, 2004; premiul Festivalului National de literatura "Sensul iubirii", Drobeta Turnu Severin, 2004; premiul Festivalului National de literatura "George Cosbuc", Bistrita-Nasaud, 2004; premiul pentru poezie al revistei Ramuri, Craiova, 2005; premiul Atelierului National de poezie "Serile de la Bradiceni", Targu-Jiu, 2005; premiul pentru poezie al revistei Convorbiri literare, Iasi, 2006.
Paul Aretzu, cu ce alt oras din Romania seamana Caracalul?
Cu niciunul. Dar as spune ca seamana, in buna masura, cu mine care m-am nascut, am invatat, m-am casatorit, lucrez in acest oras, fiind contemporani de mai mult de o jumatate de secol, asigurandu-ne unul altuia o existenta iluzorie. Caracalul este trecutul, foarte putin din rasuflarea gura la gura a prezentului si, in mod nesemnificativ, viitorul. De aceea, ca poveste a timpului de altadata, Caracalul imi apartine, cuprinzand mitologia copilariei, cu Paradis cu tot, dar si cu momente ale unor brutale luciditati, fantasmele unor oameni extraordinari care nu mai sunt, ale unor locuri care au disparut, imagini care au devenit natura mea, casa cea veche amintandu-mi de chipul bunicii, luminozitatea initiatica a unui unchi, medic, orbind dupa un an de arest comunist, agonia tatei, moartea lui misterioasa, miile de chipuri ale mamei, rasarind din toate locurile, din toate timpurile, rupandu-si sufletul si impartindu-ni-l. Pentru mine, Caracalul, inainte de a fi un topos, este o stare sufleteasca, un autoportret, zarea in care, periodic, primesc euharistia. Apoi, mai este spatiul in care citesc si scriu, adica un loc palimpsestic, al unor straturi de realitati. Printre acestea, si institutii fundamentale ale traditiei, atestand vechimea asezarii: Muzeul Romanatiului, Teatrul National (azi, o ruina), bisericile (zece), dintre care una domneasca, scolile, cimitirele.
Te rog, sa continui sa ne ghidezi prin prezentul orasului!
Revenind la eternul si lamentabilul prezent, orasul, altadata un targ infloritor, cu strada mare de lipscani, cu centru istoric si numeroase palate boieresti, cu o grupare de intelectuali rafinati, a incaput pe mana unor administratori incompetenti care au aplicat politica partidului unic, iar acum pe cea a intereselor meschine, demoland, stricand cat s-a putut, sustinand clientelismul, coruptia, incat, azi, apare ca un loc murdar, sarac, in care cei mai prosperi sunt samsarii si casapii de vite, cei care au transformat strada principala a urbei, cea care duce de la gara la centru, in vile opulente, abatoare si ocoale pentru vaci.
Te-ai familiarizat, te-ai resemnat cu uratul?
Intre aceste doua feluri de Caracal traiesc, avand libertatea de a alege. Desigur, locuind intr-un oras urat, administrat foarte prost, dupa principii satrapice, plin de vacile tiganilor, dar de care sunt legat prin numeroase forme de iubire, prefer sa trec cu ochii inchisi, abstras, pe traseul destinat, casa-scoala, adoptand conditia melcului, cu centrul de luciditate in varful spiralei, in interiorul cochiliei. Iar daca trebuie sa-ti dau un raspuns riguros la intrebarea ta, as spune ca, pe baza unui principiu holografic valabil in aceasta tara, orasul Caracal este un fel de Bucuresti de circa o suta de ori mai mic.
Cine citeste poezie in Caracal?
Intr-o oarecare masura, obligati, elevii la scoala, mai ales cei din clasele mici, la fel, profesorii de limba si literatura romana, Paul Aretzu care are norma de 4-5 carti pe luna, pentru a scrie cronica la reviste, si mai stiu vreo cativa anacronici, nu mai multi decat degetele de la doua maini. De altfel, libraria (observa singularul, altadata erau trei) nu comanda carte de poezie la edituri, socotind-o marfa nevandabila. In biblioteci nu gasesti nici macar scriitorii din bibliografia scolara, daramite poeti contemporani. Concluzionand, putem spune ca, in afara catorva exceptii, nimeni nu citeste poezie. Si nici proza.
Asadar, mai are vreo noima literatura?
In momentul in care literatura/cultura, domenii ale cunoasterii sensibile, vor inceta sa mai intereseze, vor disparea cu siguranta si celelalte valori umane corelative, moralitatea, religiozitatea, imaginatia, gustul estetic, aventura spirituala. Pierzandu-si atributele de identitate, omul se va abrutiza, va deveni un neputincios, un izolat, se va exila singur in pre/postistorie. La noi, azi, exista un dispret conjunctural fata de cultura, o simptomatica mai mult sociala, dar lucrurile se vor schimba. E drept ca romanul, azi, devoreaza prezent, aproape in exclusivitate. De fapt, dupa o lunga perioada de abstinente si rigori, consuma acum, fara prea mult discernamant, surogate, mizerii, kitsch-uri, cu nostalgia perversa a nechezolului de odinioara. Se simte inca din plin fascinatia/betia senzationalului mediatic, a cancanurilor mondene. Omul, fiinta curioasa, activa, scrutatoare, nu se va multumi cu hedonismul intelectual, cu vacanta de spirit prelungita la infinit, cu balacelile ingineriei imaginii.
Chiar nu a putut nimic inlocui poezia?
Chiar daca televiziunea, publicitatea se folosesc de mijloacele metaforei, ele niciodata nu vor putea inlocui poezia. Jocul reprezentarilor lirice/epice este genetic, nu ne putem dispensa de el. Apoi, literatura este intrinseca vorbirii. Poezia este o dimensiune esentiala a limbii, a comunicarii. Fara indoiala, fiecare epoca isi are un discurs liric, beletristic specific. Uneori, soarta culturii mai schimba macazurile, mai inchide ochii la deraieri, ceea ce Eugen Negrici a numit, atat de potrivit, expresivitate involuntara. Dupa negativismul postmodernist, vom asista la un moment de repliere. Dureaza ceva pana intra in criza aceasta criza. Cred cu toata convingerea intr-un reviriment al bunului gust si al bunului simt la romani. Scriitorii sunt multi, sunt valorosi, cititorii, deocamdata, sunt in pauza. Pana bate gongul.
Cum sa nu aiba noima literatura de ieri, de azi, de maine, cand stim de la un mare poet si de la un mare filosof ca in chip poetic locuieste omul pe acest pamant?
Ti-a fost teama, uneori, ca tocmai poezia te va izola social?
Poezia/literatura este o forma delicata de comunicare. Ea nu are caracter de masa. In fond, citesti pe altul, scrii si tu, intretii un dialog virtual, isi faci datoria fata de sufletul tau, fata de Dumnezeu, care este cultural. Azi, mijloacele de comunicare sunt numeroase si foarte rapide. Gandeste-te ca anticii scriau pe placi de teracota, pe suprafete metalice, pe piatra, pe pergament. Nu era usor. Ei au comunicat mai putin cu contemporanii si, in mod decisiv, cu posteritatea. De cati oameni erau cititi?
Avem oare destinul lor? Ne ignora contemporanii?
Mi-as dori, cumva, sa avem destinul anticilor, sa ne bucuram de o postumitate atat de prodigioasa. "Epopeea lui Ghilgames" a fost scrisa cu cateva mii de ani in urma, iar raza ei abia acum luci vederii noastre. In privinta scriitorilor de azi, exista un sistem de recunoastere (foarte profesionala) in breasla, se stabilesc ierarhii, aprecieri mutuale. Un scriitor normal isi doreste o clasare venita din partea lui Gheorghe Grigurcu, nu a o suta de coafeze.
Cu ce seamana (din literatura clasa politica romaneasca?
Clasa politica de azi seamana izbitor cu eroii lui Caragiale. Chiar se spune despre oamenii publici ca sunt personaje, nu persoane. Pe buna dreptate, la ce te poti astepta de la niste fictiuni. Cati oameni politici sunt oameni de cultura? Si cei care au fost s-au descalificat prin contagiere.
In privinta politicii culturale, aceasta este dezastruoasa, iresponsabila si, la fel ca in comunism, va obstructiona o generatie de artisti, va afecta, prin dezinteres, perceptia sociala a culturii, va agrava diferentele de integrare culturala in Uniunea Europeana. Este elocventa migratia de artisti din domeniile nonverbale. Totul porneste le la lipsa de respect a oamenilor politici pentru fenomenul cultural pe care nu-l inteleg. Omul politic nu trebuie sa aiba lacune, modelul american este cel al politicianului incult, mai natural, dar in Europa se merge totusi pe subtirimi.
Un portret al scriitorului roman de azi?
Uita-te in oglinda, draga Iolanda.
Nu-mi vine tocmai la indemana.
Celebrele tale interviuri constituie, cu siguranta, un portret al scriitorului roman. Sa ne uitam in oglinda. Ce vedem: saracie, sacrificiu, idealitate, dragoste, revolta. Sunt si cativa Iuda, fara indoiala, printre congeneri. Dar cei mai multi isi cara crucea.
Ce le spui elevilor tai, mai ales ca manualele de literatura nu sunt nici pe departe niste modele culturale macar exacte?
In invatamant, ca peste tot, exista o mare dezorganizare. Motivul este ingerinta politica. Lipsa de continuitate, lipsa proiectarii pe termen lung, desconsiderarea prin remunerare umilitoare a profesorimii, programele incoerente, haotice, manualele conjuncturale, structurate prost, fac din meseria didactica un calvar, iar din pedagogi o categorie profesionala tensionata, debusolata. De elevi trebuie sa avem grija, unii pot ajunge scriitori.
Ce-i doresti, dupa atatia ani de scris, literaturii romane?
Sa aiba un destin normal, sa gaseasca o cale echilibrata, nici cea alienenta din comunism, nici cea frivola, de azi, sa stie sa-si cultive/pretuiasca scriitorii, dispretuiti acum, sa se poata trai, ca din orice meserie, din scris, sa existe o politica responsabila, cu adevarat culturala. Doresc literaturii romane sa ajunga sa fie citita de cat mai multi caracaleni, romani, europeni, pamanteni.
Cum iti privesti, in timp, cartile?
Dupa 1990, scrisul meu a avut un traseu de recuperare, de regasire treptata, poate de reumanizare, mergand de la un suprarealism tarziu, cum l-a numit Gheorghe Grigurcu, spre o poezie a descoperirii dimensiunii religioase. Cartea Psalmilor reprezinta certificatul meu de nastere/identitate. In psalmi vorbesc, incerc, printr-un monolog simfonic, asa cum a fost limba amortitului la grai Moise, de pe muntele Sinai, nu atat cu Dumnezeu, uimitor de abstract, cat cu Iisus Hristos, Dumnezeu si om, in acelasi timp, si, mai ales, Mantuitor. Pregatindu-ma pentru Psalmi, am descoperit ca in cartile sfinte, in traditia crestina, la sfintii parinti, in filocalii sau in invataturile teologilor se afla, in afara de lumina lumii, foarte multa energie poetica. Poezia religioasa este vocea mea de scriitor. Visez sa scriu condace, ode, axioane, acatiste, imne, poezie insuflata.
In linistea din Caracal, vei putea scrie toate astea.
Azi, sunt foarte putin interesat de cartile pe care le-am scris (care deja exista si nu mai pot fi schimbate), preocupandu-ma mai ales textele la care lucrez sau proiectele, adica inexistentele care se infiinteaza, fenomenul in sine inducandu-mi o stare inefabila de bucurie, la care se adauga si senzatia reala a scrisului ca donatie. Zilele acestea, definitivez un volum complementar Psalmilor, "Cartea cu anluminura", alcatuit din mici poeme destinate sa-i impodobeasca si sa le dea relief, asa cum se intampla cu miniaturile din manuscrisele medievale. Cealalta viitoare carte se numeste "Tragedia neantica", fiind o scriere cu un grad mai mare de discursivitate care, sub forma unei alegorii, va reprezenta viata omului nascut religios dar obligat sa traiasca in obste, in orasul de provincie, in exponentialul Caracal. E vorba de celebra camuflare a sacrului in profan, de imperfectiunea omului osardnic.
Nu am sentimentul paternitatii asupra cartilor mele. Din momentul in care le-am scris, le consider orfeline. Cei care ar trebui sa le infieze sunt cititorii. Dar si acestia se cade sa aiba referinte indrituitoare.
Cred ca poezia religioasa constituie solutia de salvare a omului amorf postmodern, de la aneantizare, prin bunatate, iubire, speranta, renovare, inviere, recuperarea entitatii absolute, divine, umane si poetice, care este Dumnezeu. In fond, poezia este, in adancimile ei, o mica rastignire pe orizontala si verticala cuvintelor si sensurilor.
Vrea Europa si literatura noastra?
In comunitatea europeana este nevoie, cu siguranta, nu numai de recunoasterea noastra geografica, economica, ci si de cea culturala. Tarile de mana a doua, rudele sarace au alimentat mereu marile culturi cu oameni de valoare, ceea ce mi se pare nedrept. De multe ori, noi am importat surogate, dar am dat ofranda numai prinoase. Eu cred ca literatura romana actuala, dincolo de barierele lingvistice, are ce oferi unei literaturi de centru obosite, cu stringenta unor liftinguri. Dupa cum se stie, marii scriitori de azi, din Europa culturala, sunt in buna masura alogeni.
Mai ales in Franta. In incheiere, si un portret al Romaniei in care traim.
Din fericire, in afara circului, a imaginilor jalnice pe care ni le ofera televiziunile, lumea politica, exista inca oameni cuminti, cumpatati, urmand traditii, respectand virtuti, oameni drepti, cum ii numeste Biblia, exista taranul care seamana, croitorul care face haine, zidarul care inalta case, crescatorul de vite, cosasul, invatatorul, apicultorul, poetul. Cat timp mai exista acestea, nu e totul pierdut.


Despre autor:

Ziua

Sursa: Ziua


Abonează-te pe


Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.