Semnul crucii pana in secolele VII - VIII
S-a remarcat, desigur, ca in pasajele pe care le-am citat este vorba despre semnul crucii facut pe frunte. Sa remarcam, de asemenea, faptul ca in Traditia apostolica a Sfantului Ipolit al Romei se fac

Semnul crucii pana in secolele VII - VIII
S-a remarcat, desigur, ca in pasajele pe care le-am citat este vorba despre semnul crucii facut pe frunte. Sa remarcam, de asemenea, faptul ca in Traditia apostolica a Sfantului Ipolit al Romei se fac referinte la uzul insemnarii cu sfanta cruce, precedat de o "suflare" facuta in palma, reiterare a insuflarii Duhului primita la botez. Acest obicei pare sa fi avut si el o anumita extindere, dupa cum o dovedeste o scrisoare a lui Iulian Apostatul catre episcopul Pergamului, Pegas, cazut si el din credinta, de unde reiese: crestinii isi pastrasera obiceiul din timpul persecutiilor de a-si manifesta prin fluierat dispretul fata de demoni si idoli si de a-si insemna fruntea cu sfanta cruce. Daca a-si insemna fruntea cu sfanta cruce era o practica generalizata printre primii crestini, ea nu era exclusiva. Intr-adevar, in secolul al II-lea, Imnurile lui Solomon, ca si Sfantul Iustin, fac aluzie la o insemnare a fetei cu sfanta cruce. Este vorba tot de o aducere aminte de taina botezului. Inca din primele secole, adultii care veneau sa se boteze erau supusi la numeroase exorcisme, in timpul carora sfintitii slujitori isi insoteau rugaciunile fie de punerea mainilor, fie de facerea semnului crucii pe frunte, pe urechi si la nari. Vom auzi vorbindu-se din nou despre aceasta practica in secolul XIII, in Spania. Semnul crucii se facea cu degetul mare sau cu un alt deget. De altfel, nici nu vedem cum s-ar fi putut face altfel pe suprafata mica a fruntii. In acelasi timp, autorii din vechime care arata in ce mod trebuia facut semnul crucii pe diferite obiecte, indica destul de des ca pentru aceasta se folosea un singur deget. In acest caz, ni s-ar parea mai firesc sa se fi folosit de intreaga mana, dar iata ca nu era asa. Putem deduce de aici ca daca procedau asa, o faceau pentru ca ei insisi se inchinau astfel. Daca, pe deasupra, ne reamintim ca semnul crucii evoca, la inceput, pecetluirea de la botez, facuta de slujitor cu un deget, se intelege de ce repetarea ei de catre credincios se facea in acelasi fel. In sfarsit, se pare ca actul de a pune o pecete, de a trasa sau de a inscrie, se executa intr-un mod mai adecvat prin actiunea unui singur deget, decat a intregii maini. Semnul crucii fiind un mijloc puternic de indepartare a demonilor, obiceiul de a-l face peste lucruri a fost, de la inceput, la fel de familiar pentru crestini ca cel de a se inchina ei insisi. Mai aflam in secolul al
IV-lea obiceiul de a se insemna cu sfanta cruce fruntea, gura si inima, obicei pe care-l regasim in literatura duhovniceasca si care
s-a pastrat pana astazi, fiind folosit atat de preoti, cat si de credinciosi, in cursul liturghiei catolice, inainte de citirea Evangheliei. Sfantul Ambrozie al Milanului este teoreticianul unei alte practici. Remarcam ca in explicatia pe care el o da gestului inchinarii se face mai putin referire la practica baptismala, cat la imperativul moral al vietii crestine. S-ar putea sa fim, aici, martorii unei evolutii care nu este lipsita de consecinte. "Sa avem semnul crucii pe fruntea noastra, pe inima noastra si pe bratele noastre; pentru ca trebuie sa-L marturisim intotdeauna pe Iisus Hristos; pe inima, ca trebuie sa-L iubim intotdeauna pe El; pe bratele noastre, pentru ca trebuie intotdeauna sa lucram pentru El". Se poate ca aceasta tendinta de a inmulti insemnarea cu mici cruci peste tot trupul sa fi dus la modificari in felul de a se inchina. Astfel, acest obicei, despre care ne relateaza Sfantul Ambrozie al Milanului, de a se face patru cruci: pe inima si pe brate (prin care cu greu s-ar putea intelege altceva decat umerii), poate fi prefigurarea unui singur semn, mare, al crucii pe care il facem astazi si care le-a inlocuit pe celelalte. "Viata Sfintei Nino" - luminatoarea Armeniei - scrisa in secolul VIII, ne arata ca acest mod de a-ti face cruce ii este familiar. Evolutiile locale pe care le atesta diferitele marturii pe care tocmai le-am amintit se vor cristaliza in secolele VII-VIII, cu prilejul crizei monofizite si monotelite, care a facut obiectul unor pasionale dispute teologice. Intr-adevar, pentru a protesta impotriva ereticilor monoteliti, care acordau faptului ca se insemnau cu sfanta cruce folosind numai un deget semnificatia unei atestari publice a invataturii lor gresite, ortodocsii incepura a-si face cruce cu doua degete, exprimandu-si astfel credinta lor cu privire la cele doua firi si la cele doua vointe in Hristos. Sub aceasta forma semnul crucii a trecut la slavi si a fost pastrat astfel pana la reforma Patriarhului Nicon (1652). Acest fel de a se inchina apare ca total rupt de gestul facut in taina botezului. Semnul Sfintei Cruci devenise un mod de protest al ortodoxiei - fata de erezii. Aceasta ne lasa sa credem ca credinciosii au inceput sa faca acest gest intr-un fel cat mai vizibil, ceea ce presupune un gest mai amplu decat mica cruce facuta pe frunte. Un unic mare semn al crucii facut pe intreg trupul, in felul descris de Sfantul Ambrozie, a inlocuit astfel micile cruci, facute pe diferitele parti ale trupului. Acest nou fel de intelegere a semnului crucii, ca gest de atestare a dreptei credinte, ne ingaduie in continuare sa intelegem de ce, odata potolita cearta monotelita, Biserica greaca a introdus obiceiul de a se inchina cu trei degete, spre slava Sfintei Treimi. Acest fel de a se inchina, cu trei degete, va deveni incetul cu incetul general si comun pentru Orient si Occident, la inceputul secolului al XII-lea, dupa cum vom vedea in continuare.

"Semnul mare" al crucii in Occident
Toate acestea ne fac sa ne gandim ca, daca inchinarea cu un singur mare semn al crucii era un obicei curent in Orient cu incepere din secolul al VIII-lea, el era desigur cunoscut si in Occident, cu toate ca nu gasim atestari cu privire la aceasta inainte de a doua parte a secolului al XII-lea. Constatam totusi ca in Occident, cel putin pana in secolul al XIII-lea, in formele de devotiune se intalneau atat semnul mare al crucii, cat si mici semne ale crucii facute pe anumite parti ale trupului, in semn de aparare de rau, ca si altele facute in aer pentru a indeparta duhurile rele. Curand, crucea mare, facuta de la frunte la piept si la umeri, a dobandit in mod progresiv un loc preponderent, fiind insotita, cand era prilejul, de invocarea Sfintei Treimi.

Felul insemnarii cu sfanta cruce in Occident
In felul de a se inchina, in Occident, in secolele VIII-XIII, a avut loc o evolutie lenta, inovatia de a face semnul crucii de la stanga la dreapta intrand, incetul cu incetul, in uzul curent, fara ca ierarhia sa se alarmeze. Se poate totusi spune ca acest fel de inchinare, chiar daca este adesea mentionat fara a fi blamat, nu a fost niciodata in mod clar recomandat. S-a pus totusi intrebarea: la ce data s-a introdus in uzul occidental felul de a se inchina cu intreaga mana? Dom S. Baumer afirma ca benedictinii si misionarii lor au introdus acest fel de inchinare in secolul VIII. Pe de alta parte, H. Leclercq afirma: "In Biserica latina s-a produs o schimbare in secolul XIII, adoptandu-se felul nou de a se inchina, cu mana deschisa si toate degetele unite...". Ar fi foarte greu sa aratam care dintre cei doi savanti autori are dreptate. In fond, se poate ca acest fel de a se inchina sa se fi practicat in timpul mentionat de Baumer, dar nu de o maniera generala, asa cum afirma el, si ca el s-a propagat lent, pana la a deveni majoritar in cursul secolului XIII, mentionat de celalalt autor. Se pare insa ca benedictinii secolului XIV (admitand ca predecesorii lor au fost initiatorii acestui obicei) nu mai practicau acest fel de inchinare, de vreme ce indicau novicilor vechiul mod de inchinare, cu trei degete.

Incheiere
Istoria insemnarii cu sfanta cruce nu se opreste, bineinteles, la secolul XIV. Chiar daca regulile generale privind felul inchinarii erau de acum fixate in traditiile diferite ale Orientului si Occidentului, in cadrul fiecareia dintre ele pietatea credinciosilor sau temperamentul lor national nu s-au ferit de unele accente originale. Nu se pune aici problema judecarii acestor practici diferite, ci de a constata ca ele exista. Astfel, in Occident vedem, de exemplu, in tarile de cultura hispanica, forme curioase, care merita retinute. De asemenea, si Bisericile ortodoxe prezinta diferente, si inca atat de insemnate incat, dupa felul de a se inchina, se poate recunoaste nationalitatea credinciosilor. Un semn mare al crucii insotit de o plecaciune adanca, facut de rusi, difera de semnul crucii mic facut de-a lungul pieptului, incheiat cu o lovitura tot pe piept, al grecilor, tot atat de mult cat amandoua difera de modul de inchinare romano-catolic. S-a inteles, desigur, ca nu trebuie sa judecam aceste practici diferite, care ne descopera pietatea specifica a credinciosilor si spiritualitatea popoarelor lor, ci sa ne verificam propriile obiceiuri. Si daca ele au devenit simpla obisnuinta, daca ele au degenerat in simple semnale de recunoastere confesionala, daca ele au alunecat spre un ritual magic, nascut din teama, nu ne ramane decat sa ne intoarcem spre taina propriului nostru botez, ca sa regasim in el taria iubirii vii care da putere semnului crucii. Dar aceasta latura duhovniceasca si pastorala depaseste cadrul stramt al incercarii noastre.


Despre autor:

Cronica Romana

Sursa: Cronica Romana


Abonează-te pe


Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.