Cu toate ca persecutiile romane au vizat in mare parte clerul, Biserica a rezistat, ba mai mult, s-a intarit, datorita organelor sale de conducere. In perioadele de criza ale Imperiului Roman, tocmai datorita constitutiei sale ierarhice, Biserica reu
Cu toate ca persecutiile romane au vizat in mare parte clerul, Biserica a rezistat, ba mai mult, s-a intarit, datorita organelor sale de conducere. In perioadele de criza ale Imperiului Roman, tocmai datorita constitutiei sale ierarhice, Biserica reusea sa se dezvolte. S-a plecat de la comunitati izolate, ajungandu-se, in secolul IV, la un organism care se intindea aproape in tot Imperiul, ba chiar dincolo de granitele lui. Vom spune, in primul rand, ca deosebirea dintre cler si popor s-a accentuat cu timpul. Atributiile si puterea clerului au crescut, s-au cristalizat numele si functia treptelor ierarhice. Aceasta s-a intamplat in mod firesc, ucenicii Apostolilor preluand organizarea Bisericii data de acestia si dezvoltand-o, la randul lor. Despre deosebirea dintre cler si popor gasim referinte la Clement Romanul sau la Ignatius de Antiohia. Numele de "popor" ( > laos, populus, plebs) si de "cler" ( > kliros) deosebesc in toata Biserica pe credinciosi de pastori. Tertulian ii acuza pe eretici ca nu respectau aceasta deosebire si nici pe cea dintre treptele ierarhice. In ceea ce priveste ierarhia bisericeasca, crestinatatea antica era convinsa de originea ei divina de la Mantuitorul. El Insusi indicase forma intreita a ierarhiei, cand vorbise despre apostoli, prooroci si invatatori (cf. I Corinteni XII:28), redenumita de catre Apostoli, pentru uzul bisericesc, in: episcopi, presbiteri (preoti) si diaconi. Astfel, incepand chiar cu generatia urmatoare Apostolilor, cea a Parintilor Apostolici, aceste trei trepte ierarhice apar bine delimitate si caracterizate, iar rolul si autoritatea lor in Biserica erau inca de atunci foarte bine cunoscute. S-ar putea intelege totusi ca, mai tarziu, in secolul IV, Fer. Ieronim si Sf. Ioan Gura de Aur ar vorbi despre preoti si episcopi ca despre o singura treapta. Ei nu neaga insa deosebire dintre ele, ci doar constata ca aceasta era mai mica in timpul lor decat in vremea Sfintilor Apostoli. Orice indoiala in aceasta privinta dispare in timpul Sfantului Igantius, cand deosebirea intre treptele clericale era deja precisa si bine conturata. Constatam ca, incepand cu Parintii Apostolici si cu alti episcopi din secolul II, ierarhi precum Policarp al Smirnei, episcopii Romei, Dionisie al Corintului, Teofil al Antiohiei s.a. erau perceputi ca episcopi in adevaratul sens al cuvantului. Aceasta precum si alte marturii infirma teza introdusa de teologii protestanti de mai tarziu, dupa care epistolele Sfintilor Clement si Ignatius nu ar fi autentice, sau ar reflecta doar situatia din Antiohia. Aceasta forma de conducere in Biserica este vazuta de acestia drept un "episcopat monarhic", in sensul de unitar si nu colectiv, fiind considerat o inovatie. Constatarea foarte timpurie a "episcopatului monarhic", inca din generatia ucenicilor directi ai Sfintilor Apostoli, indica faptul ca aceasta organizare a aparut in mod natural. De altfel, o atare inovatie nici n-ar fi putut patrunde intr-o Biserica atat de atasata traditiei apostolice, cel putin nu fara conflicte si agitatii, care ar fi lasat urme in viata Bisericii, precum si atestari literare. O anumita schimbare s-a produs totusi prin cresterea autoritatii episcopilor si generalizarea celor trei trepte ierarhice in intreaga Biserica, chiar si in acele comunitati unde ele nu erau initial destul de bine precizate. De asemenea, toate formele si organele vietii bisericesti au evoluat pornind de la aceasta structura ierarhica, de origine apostolica, dezvoltandu-se in spiritul indicat de Apostoli. Aceasta constatare arata ca fireasca dezvoltarea ulterioara a organizatiei Bisericii, ca "episcopat monarhic" si pastrand succesiunea apostolica. (Va urma)
Despre autor:
