Incursiune in Infern

Onorata asistenta,
Voi incepe cuvantul meu altfel decat ar fi fost poate normal - si anume, prin a-i multumi lui Marius Oprea, care in afara de implicarea sa in lupta impotriva comunismului si a afirmarii sale ca tanar istoric, s-a implicat (avand sprijinul Guvernului), in calitate de presedinte al Institutului de Investigarea Crimelor Comunismului (IICCR), la infiintarea unui Muzeu Memorial al Victimelor comunismului aici, in fosta inchisoare comunista de la Ramnicu Sarat. De asemenea, in organizarea unei Universitati de vara, ale carei cursuri se deschid astazi, in prima lor editie.
In felul acesta, Marius Oprea se inscrie pe drumul deschis cu multi ani in urma, de Ana Blandiana si Romulus Rusan, care prin prestigiul si daruirea lor au reusit sa faca din terifianta inchisoare comunista de la Sighet, acel Memorial al Victimelor Comunismului si al Rezistentei, devenit si un recunoscut Centru International de Studii asupra comunismului.
Stau si ma intreb ce s-ar fi intamplat cu aceasta sinistra inchisoare, daca IICCR nu s-ar fi implicat in transformarea ei intr-un Muzeu Memorial? Sunt convins ca absolut nimic, in afara de demolarea ei, asa cum s-a procedat si cu cladirea groaznicei inchisori de la Galati. Adica stergerea urmelor!
Am dreptul sa sustin acest lucru, atata vreme cat cei care aveau aceasta datorie, atunci cand au fost pe scaunele mari ale puterii, nici macar nu s-au gandit sa realizeze, ceea ce face astazi Marius Oprea.
Dupa cum - in acelasi context, ma intreb ce s-ar fi intamplat daca n-ar fi existat acel cutremurator Memorial al Durerii, al nepretuitei Lucia Hossu, care a avut nu numai ideea si talentul, dar si puterea de munca si mai ales curajul de a ridica un colt al perdelei cu care era acoperita adevarata fata a comunismului.
Revin la momentul de acum, incercand sa fac un exercitiu de imaginatie, dupa 17 ani de libertate:
Oare ce ne-ar raspunde tinerii, ori oamenii de varsta medie din aceasta tara, sau cei care au trait si au imbatranit sub comunism, la intrebarea, daca stiu ce s-a petrecut in timpul tiraniei comuniste, in acest oras?!
Cei multi, probabil ca ar raspunde ca Ramnicu Sarat este doar un orasel de provincie sau un loc unde nu s-a intamplat nimic deosebit.
Pentru putini insa, din pacate tot mai putini, Ramnicu Sarat, prin sinistra sa inchisoare, e sinonim cu efigia mortii, a durerii si a cosmarului comunist. Aceasta intrucat in istoria nescrisa a Gulagului comunist din Romania, temnita comunista de la Ramnicu Sarat, alaturi de cele de la Aiud, Sighet, Galati, Gherla, Pitesti si Botosani (ca sa le enumar numai pe acestea), poarta aceasta efigie.
Pe scala raului, intre gradele de comparatie ale chinului, torturii si dezumanizarii metodice, unul din superlative revine si Ramnicului, prin gardienii, izolarea si regimul asiatic impus detinutilor politici. Si pentru ca, daca la Galati au fost dusi (1948-1953) Iuliu Maniu si Ion Mihalache si tot lotul PNT, spre a fi exterminati, la Sighet au pierit Iuliu Maniu si Bratianu si o parte din elita acestui neam, la Ramnicu Sarat a fost lasat sa moara in celula 35, dupa 16 ani de detentie, Ion Mihalache si tot aici si-a facut ultima parte a puscariei, seniorul Coposu.
De altfel, cea mai pregnanta si concisa descriere a inchisorii de la Ramnicu Sarat, o face Corneliu Coposu, in dialogul sau cu Vartan Arachelian. Reproduc o parte din acesta:
"Puscarie monocelulara, fiecare detinut fiind singur in celula, fara lumina naturala; iluminarea era asigurata de un bec de 45 W, iar in timpul iernii nu se facea incalzirea celulei. Ferestruica era in permanenta oblonita pe dinafara, ca sa nu se poata vedea cerul. De altfel, geamul era de neatins, prin inaltimea la care era situat. Era o interdictie absoluta de a face uz de pat, in afara de orele destinate somnului (22-5). In timpul zilei trebuia sa stai in picioare sau pe tineta. Nu aveai dreptul sa te asezi pe pat. Nu aveai cu cine sa vorbesti. In ultimii 8 ani nu am rostit nici macar un singur cuvant si la iesirea din inchisoare, uitasem sa vorbesc.
Gardienii care ne pazeau nu erau romani, vorbeau o limba stranie, asiatica. Pentru ei eram doar niste cifre si pentru mentinerea ordinii, aplicau ca metoda de disciplinare a detinutilor, bataia. Intrau in celula 5-6 gardieni, inarmati cu bastoanele si bateau pe toti detinutii pe rand, fara nici o justificare, pana cadeau jos. Toti detinutii, indiferent de varsta si de starea sanatatii, erau batuti metodic. Regimul acesta nu l-a ocolit nici pe Ion Mihalache, cand avea 82 de ani".
V-am propus aceasta incursiune in infern, pentru ca inaugurarea Muzeului Memorial de la Ramnicu Sarat, nu poate avea nimic festiv. Este un moment greu, de memorie insangerata, o zi de doliu pentru toti mortii Ramnicului, cei mai multi anonimi pentru eternitate, expediati intr-o pagina nescrisa a cartii de istorie. O istorie pe care nu stim nici azi daca o va mai scrie cineva. Daca mai intereseaza pe cineva. Adevarul terorii si mortii, suferinta, jertfa si idealurile ingropate in temnitele comunismului, alcatuiesc harta unei Romanii pe care nici azi, dupa 17 ani de decretata libertate, nu o cunoastem, nu o respectam, nu o tinem vie in memorie, spre a o transmite urmasilor.
Inaugurarea muzeului de la Ramnicu Sarat este insa, sau ar trebui sa devina, un moment al adevarului. Si chiar daca nu va tine prima pagina a ziarelor, nu va atrage televiziunile, nu are audienta, doare prea mult!
In incheiere, imi ramane mie, - ca in numele AFDPR - si in numele CNSAS, pe care pentru prima data astazi am fost imputernicit sa-l reprezint, sa multumesc celor care v-ati straduit si va veti stradui sa faceti cunoscuta o parte din adevarata fata a tiraniei comuniste.

---

Despre autor: