Generatia tanara de scriitori albanezi are un extraordinar simt al prezentului,
dar si o mare deschidere catre viitor. Din ea face parte un autor de exceptie: Arian Leka, pe care l-am cunoscut de curand la Festivalul "Zile si Nopti de
Generatia tanara de scriitori albanezi are un extraordinar simt al prezentului,
dar si o mare deschidere catre viitor. Din ea face parte un autor de exceptie: Arian Leka, pe care l-am cunoscut de curand la Festivalul "Zile si Nopti de literatura", Neptun, iunie, 2007. Nascut in 1966 la Durres, intr-o Albanie mutilata si incarcerata de furia comunista, a avut sansa sa-si publice cartile dupa 1990, si sa-si dezvolte personalitatea artistica fara complexe culturale si fara traume morale. Poet, prozator, editor, eseist si muzician, Arian Leka are o deschidere culturala europeana, o informatie peste medie si un loc special in istoria poeziei albaneze si, prin traduceri, recunoasterea in alte limbi. Rasplatit cu importante premii literare, detinator al unor burse in Italia si Germania, el este si fondatorul
Festivalului de Poezie "Poeteka" ce are loc anual la Durres. Este tradus in limbile: italiana, engleza, germana, franceza, croata, macedona, portugheza.In limba romana i-a aparut pentru prima data un volum de poeme intitulat "Nava Somnului", editura "LIbrarium Haemus", in traducerea excelenta a lui Kopi Kycyku, si, cu o inspirata prefata a cunoscutului prozator de origine albaneza, naturalizat in Romania, Ardian-Christian Kuciuk. In incheierea acestei sumare prezentari, imi permit sa reproduc un tulburator poem din aceasta carte, recent editata.
Andantino semplice
...acest grau ce-l atingem, candva a fost tarana si ceea ce
este azi tarana, a fost candva ploaie,
am panze,
am apa,
am vantul
spre a merge inainte,
de aceea trebuie sa fiu azi nava,
imi trebuie
un corp,
o infatisare...,
o forma
imi trebuie
sa ma transporte,
fiindca viata a fost si este doar una singura,
dar mila in arta nu a existat...
Arian Leka, aici la Neptun, la Festivalul "Zile si Nopti de Literatura", am citit cartea ta de poeme care a fost de curand publicata in versiunea romaneasca a lui Kopi Kycyku si, marturisesc, mi-a placut foarte mult. Stiam despre Albania ca are prozatori excelenti, dar recunosc, nu stiam mare lucru despre poezie. Iti spun, bine ai venit cu poezie si in limba romana!
O sa-ti raspund cu doua versuri ale unui mare poet al Renasterii Nationale care, in alt context vorbeste si despre lumanare, ce este insusi poetul. El spune: "Eu sunt in mijlocul vostru /sa nu ma tratati ca pe un strain". Eu acum sunt in limba romana si sa nu ma tratati ca pe cineva dinafara culturii voastre, fiindca in privinta poeziei, noi suntem copiii aceleiasi mame. Aceeasi durere ne face sa plangem, aceeasi bucurie ne face sa radem. Din acest punct de vedere poezia se aseamana cu muzica careia nu-i stii notele dar, atat rasul, cat si plansul ei n-au nationalitate.
Te tratam ca pe unul de-al nostru, fii sigur de asta. Ai amintit despre plans si ras. Cand plangi, ca poet in Albania?
Aceasta este o intrebare exceptionala. Nu stiu ce se intampla cu alti poeti, dar mie mi se intampla ca si in cazul lui Rigoletto, caruia ii este rapita fiica, si el este obligat sa interpreteze faimoasa arie "Ridi paiacci". Eu nu fac parte din acea categorie de poeti care picteaza lacrimi pe obraji. Este o poezie a mea care spune: "Tot ce i s-a intamplat tarii mele mi s-a intamplat si mie". Aceste urme s-au inregistrat nu pur si simplu, ci au ramas ca urme in obraji sub forma de riduri, sub forma de par alb si asupra pielii, care, dupa parerea mea, este pergamena cea mai longeviva deasupra careia se scrie destinul, soarta.
Intotdeauna m-am gandit la Albania, pana dupa, '90, ca la un tinut misterios, incuiat cu un lacat urias, in care se petrec lucruri nelamurite pentru mine, dar cu siguranta profunde si suferinde. Am fost, de asemenea, foarte sigura dupa '90
ca Albania va arata lumii fata adevarata a literaturii ei.
La Talmud se spune: "Noi suntem ca maslinii, trebuie sa ne storci ca sa dam pe cel mai bun". Noi am avut tot timpul asupra noastra o presiune. Sa ne intoarcem in Antichitatea noastra, ca sa explicam prezentul! Am fost si suntem o cultura intre cele doua din cele mai importante civilizatii ale lumii: elene si romane. Din aceste ciocniri, ca intr-o moara, probabil nu am putut sa pastram chiar totul. Am pierdut orasele noastre, ne-am pierdut credinta noastra, am pierdut numele copiilor nostri, dar am pastrat limba. Asta nu este numai o bogatie personala, este darul pe care-l avem pentru omenire, de peste 2000 de ani. Cu aceasta limba straveche, noi scriem bocetul nostru, cantecele noastre de nunti, si acestea sunt anonime. Capodopere adevarate!
Facand acest soi de litanii, noi am brodat vesmintele noastre, am decorat armele noastre, nu ca sa atacam pe ceilalti, ci ca sa ne aparam tot ceea ce am pastrat nu numai pentru noi insine, ci si pentru omenire. Limba albaneza continua sa fie insa in viata. Asta e miracolul care vine din Albania. Aflandu-ne intre doua civilizatii, noi am fost un popor impaciuitor. Niciodata nu am provocat un razboi nici pentru teritorii, nici ca o lupta religioasa, si nici ca o ciocnire intre civilizatii, ca sa fie inceputa si sa fi avut loc din Albania si de catre albanezi. Putem spune ca Albania nu este un butoi de pulbere, cum au fost denumiti candva Balcanii, ci tara care produce pace. Faptul ca la noi convietuiesc intr-o maniera exemplara credintele, este un indicator al acestei realitati. Fara indoiala ca am avut si noi gropile noastre septice ca sa spunem asa, fiindca eu nu pot sa fiu atat de entuziast in aprecierea natiunii mele ca fiind o natiune care n-a gresit niciodata. Chiar daca deseori ne-am purtat ca niste copii, si le-am permis unora sa ne trateze ca atare. In ambele cazuri, am marturisit probabil aceasta dimensiune poetica ascunsa pe care mi-ati facut-o de la bun inceput.
Ce a recuperat literatura albaneza dupa, '90?
Poezia, spre exemplu, a stabilit doua noi dimensiuni, creand o relatie cu adevaratii predecesori literari, negand si gonind sfintii falsi confectionati in timpul regimului dictatorial, stabilind legatura directa sub forma de curcubeu cu inaintasii, pe care dictatura ii eliminase. Cea de-a doua relatie este aceea a scriitorilor albanezi, cu limba albaneza. As spune ca de-a lungul totalitarismului, scriitorii albanezi nu erau cu mainile legate, cum se crede. I-as compara cu niste pianisti care se joaca numai cu o mana si numai la notele de sus, adica cele vesele. Notele de jos, unde se afla profunzimea sufletului, utilizarea limbii ca instrument, ne dau masura de cat de partial a fost acest suflet in realitatea sa. Unul din dialectele principale ale limbii a fost la inceput izolat, iar dupa aceea a fost atrofiat in intregime. Unii dintre cei mai buni scriitori ai limbii albaneze, dinauntrul Albaniei si din partea cealalta, din Kosovo, au fost impiedicati sa treaca granita. Aceasta a daunat relatiilor noastre sufletesti. Gratie acestor doua noi relatii cu tatii de suflet si limba albaneza, literatura se simte mai libera. Ea a trecut peste un mare pericol foarte repede, cum nu as fi putut sa-mi imaginez: pericolul de imitare. In literatura, Albania a trecut prin curentele literare prin care a trecut Europa, si era de la sine inteles ca, dupa ce a devenit libera sa scrie, sa fi patruns lucrurile de ultima ora. Dar ele erau ca niste boli infantile, pe care omul trebuie sa le faca la varste fragede. Cea dintai faza a literaturii albaneze dupa, '90, a tins mai mult spre modelul apusean. Actualmente aceasta faza a fost depasita.
Si nu mai exista nici un pericol?
Cum sa nu: este trecerea peste zidul cultural al Europei Occidentale. Continuam sa traim intre cele doua mari civilizatii care pentru noi sunt Scylla si Caribda. Scriitorii albanezi nu stiu deseori incotro sa mearga. In ambele directii se simte pericolul si scriitorul albanez trebuie, fie sa se izoleze in marea literatura sau sa scrie pur si simplu bestseller-uri care sunt pe placul occidentalilor. Suntem in faza concentrarii fiindca trebuie sa ne alegem unul dintre cele doua modele.
Este literatura albaneza in pas cu societatea?
Publicul albanez este un public care iubeste literatura, este un cititor care il urmareste pe scriitor. Noi venim dintr-o traditie in care scriitorul nu este iubit, ci adorat, iar poetului i s-a cerut s-o faca pe profetul. Aceasta s-a intamplat din motive istorice. Cititorul de astazi sau cetatenii albanezi sunt foarte mult datori scriitorilor. Prima carte in albaneza a fost scrisa de un poet. A trebuit sa fie scrisa cea dintai poezie adevarata albaneza si noi am trecut fara faza oralitatii direct in cea a poeziei cultivate. A trebuit ca poporul sa se razvrateasca si tot poetii au fost cei care au facut asta. A fost nevoie de un imn dedicat literelor albaneze si iarasi poetii au fost cei care l-au scris. A fost nevoie de o cuvantare in Parlament si tot ei au facut-o. Din acest punct de vedere poetii sunt foarte importanti pentru albanezi, dar si mai mult pentru Albania. Poezia, asa cum mi-o inchipui, mai ales pentru tara, este ca acele coliere pe care femeile nobile vor sa le arate in ocazii mari.
Trec la o curiozitate fireasca:
Care-i tirajul unei carti importante de poezie?
Tirajul incepe de la o mie de exemplare.
Care se si vand?
Sigur, dar nu imediat ci, cam intr-un an si jumatate.
Dar lecturi publice de poezie si proza se fac?
Aceasta este o traditie noua in Albania. Pe vremea dictaturii literatura a fost tratata cu atata dispret incat oamenii au pierdut increderea si legatura cu poetii consacrati de ieri, care recitau in fata unei mari audiente. Asta a intrerupt relatia cititor-scriitor. Astazi, nu fara greutati, incepem sa refacem o noua relatie cu publicul si sa ne bucuram ca inca gasim cititori.
Un exemplu personal?
Pentru a organiza cu patru ani in urma o seara de poezie in cadrul Festivalului de la Durres, m-am dus la biblioteca orasului, am scos tot fisierul cititorilor si am trimis invitatii exact acelora care figurau ca cititori ai poeziei mele. La cea dintai seara publica de poezie, dupa 10 ani de intrerupere, aveam peste 200 de ascultatori si de admiratori si ascultatori. Si asta a avut loc intr-o piata deschisa, langa zidurile de incinta ale orasului Durres.
Poetii romani pot pali de invidie auzind de o asemenea audienta. Arian Leka, ce se vede de jur imprejur cand privesti de pe cel mai inalt munte albanez?
De obicei, cand vreau sa vad ceva inchid ochii si vad. Asta este si sfatul pe care ni-l da orbul Homer: Sa inchidem ochii ca sa vedem mai bine. Ultima mea carte de poezie, publicata in Albania, se intituleaza "Strabism", adica o deformare de privire. Acum promit ca, revenind in Albania cu avionul, n-o sa inchid ochii si o sa privesc cu atentie. Ultima priveliste vazuta de sus, care mi-a ramas in minte, este cea a raurilor albaneze: Drini si Buna, din nordul tarii. Chiar cand sunt aproape de a se varsa la mare, cand nu mai sunt dulci si sarate, isi pierd identitatea si se unesc, devin un tot si se despart din nou, pentru a se varsa in mare.
Asta doresc si culturilor noastre.
O dorinta cum nu se poate mai nobila si mai fireasca.
Multumirile mele lui Kopi Kycyku pentru ajutorul dat la realizarea acestui dialog.


Despre autor:

Ziua

Sursa: Ziua


Abonează-te pe


Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.