Lecturi la tava - Jurnal din exilul parizian "Dupa scrisoarea lui Ion Vianu, m-am hotarat sa-i trimit o scrisoare criticului Dan C. Mihailescu. Asta dupa multa ezitare. Dar nu m-am indoit oare intotdeauna de mine insami?" Ce pacat ca Sanda S
Lecturi la tava - Jurnal din exilul parizian "Dupa scrisoarea lui Ion Vianu, m-am hotarat sa-i trimit o scrisoare criticului Dan C. Mihailescu. Asta dupa multa ezitare. Dar nu m-am indoit oare intotdeauna de mine insami?" Ce pacat ca Sanda Stolojan (1919-2005) nu mi-a trimis niciodata acea scrisoare planuita in Normandia la 20 august 1999! Citesc acum, la doi ani de la moartea autoarei, in acest Amurg senin. Jurnal din exilul parizian, 1997-2001 (Ed. Humanitas) ca Dan C. Mihailescu, "personaj rabelaisian à la roumaine, spirit coroziv, placandu-i picanteriile, a scris o cronica despre Jurnal II, care nu este decat in parte exacta. N-a inteles - sau a preferat sa nu inteleaga - partea afectiva, privirea mea la inapoierea in aceste locuri, regretele... Sunt poate genul de persoana al carei stil ii scapa, in ciuda mintii sale deschise si a inteligentei innascute. S-ar putea sa fie insensibil la sentimentele mele..." Asa era, asa este, dar ce pacat ca n-am avut ragazul sa ne deslusim! I-am apreciat Sandei Stolojan echilibrul melancolic, discretia sceptica, sobrietatea pufos captusita cu o ironie tandra, comprehensiva, insa recunosc, nu meditativul l-am cautat cu precadere in Jurnalul autoarei, ci dezvaluirile, atitudinile, y compris "picanteriile". Prea putine, cel putin atunci, dupa gustul meu. Ca interpret, Sanda Stolojan i-a insotit la Bucuresti, din 1968 incoace, pe toti cei cinci presedinti ai Frantei, de Gaulle, Pompidou, Giscard, Mitterrand, Chirac. A fost un om apreciat de Noica, apropiat de Cioran, Ionesco si cercurile lor. Era nepoata lui Duiliu Zamfirescu (fiica diplomatului "carioca" Al. Duiliu) si captase in 1997-1998 zvonul ca i s-ar putea propune postul de ambasador al Romaniei la Paris. A fost condamnata in 1949 cu sotul ei, Vlad Stolojan Filipescu, pentru "acte pregatitoare de trecere frauduloasa a frontierei" si rascumparata de rudele din Franta. Un tumult exagerat alchimizat in paginile Jurnalului mi s-a parut atunci, fata de admirabila directete a discutiilor pe care le-am purtat la Bucuresti si Sibiu, inainte si dupa moartea lui Emil si Aurel Cioran. Adaugati la toate acestea prezenta in caruselul demential al intrigilor din comunitatea valaha pariziana (Sanda Stolojan fiind apropiata de Antonia Constantinescu, dar si de Monica Lovinescu), si veti intelege ce orizont (cvasifrustrat) de asteptare i se imbia unuia ca mine in urma cu un deceniu, cand aparea, tot la Humanitas, volumul Nori peste balcoane. Fara a-si pierde ceva din masura diplomatica dobandita si din finetea nativa, scrisul Sandei Stolojan din volumul de fata castiga din trecerea anilor - asa cum se intampla indeobste cu jurnalele derulate in timp - acea ascutire a notatiei datorata varstei, mai precis faptului ca, imbatranind, omul are din ce in ce mai putin de pierdut. Nu stiu daca, in urma cu mai multi ani, am fi putut citi aici ca MAE roman este "un bunker impenetrabil, rezervat cu prioritate nomenclaturistilor", echivalarea corectitudinii politice cu "terorismul intelectual", faptul ca (apud Stéphane Courtois) Ana Pauker si-a conceput fiica nu cu Maurice Thorez si nici cu Marcel Pauker, ci cu Fried, "agentul genial trimis de Moscova pentru a organiza partidele comuniste occidentale din anii a€™30", sau ca Le Monde "indica linia urmata de teoreticienii care vor sa salveze comunismul". In sfarsit, cu gandul la seara sibiana petrecuta cu Sanda Stolojan, Relu Cioran si Ilinca Zarifopol, raman cu nostalgia de la pagina 36: "Visez la petrecerile telurice al caror secret il detine Romania. Circula acolo curenti intre omenescul de altadata si omul de azi. In Occident s-a pierdut sensul sarbatorii. Aceasta societate hibrida a pastrat o caldura primara, o vitalitate apropiata de instincte. Instinctul supravietuirii".
Despre autor:
