Cand Siberia e mai aproape de casa

S-au refugiat in propria tara de frica rusilor. Dar prigoana lor a continuat. Vanati de regimul comunist, au fost poate romanii care au suferit cel mai mult de pe urma razboiului. Au fugit de bombardamente, de sovietici, de foamete, dar si de unii romani care nu le doreau binele. Pentru a nu fi prinsi si deportati in Siberia. Insa au scapat ca niste eroi si acum se lupta sa fie despagubiti, daca nu material, macar moral, pentru toate cate au tras. Considerati un fel de paria a societatii, ei au purtat doua stigmate: de roman sub comunism si de moldovean fara radacini.

Georgeta Tofan (70 de ani) era de varsta scolara atunci cand s-a refugiat in Romania, impreuna cu familia, in 1944. Inainte de razboi, tatal sau, un negustor priceput, a cunoscut o moldoveanca din Botosani, cu care s-a casatorit, apoi a inceput sa construiasca o casa la Iasi, dar n-a terminat-o, intorcandu-se cu sotia in locurile sale natale, la Orhei. Acolo s-a nascut Georgeta, iar femeia isi aminteste si acum de spatioasa casa de caramida din Basarabia, care avea in una din camerele de la strada un magazin foarte bine aprovizionat, "La esenii veseli, manufacturi si galanterie, stofe, matasuri". "In spatele casei era o curte imensa cu pomi fructiferi si vita-de-vie. In afara orasului aveam trei hectare de pamant." Familia sa ducea o viata prospera, tatal sau facea afaceri bune. Fetita baga singura manuta in casa cu bani pentru a-si cumpara dulciuri. Avand, in calitate de comerciant, contacte cu mai-marii orasului, tatal sau era bine informat cu privire la cursul razboiului. Totusi a amanat pana in ultima clipa refugierea, pentru ca investise mult in marfuri. A luat decizia de a-si parasi casa atunci cand a fost avertizat ca, daca nu pleaca, va trebui sa ramana acolo, cu rusii peste ei. Asa ca familia si-a strans putine bagaje, Georgeta luandu-si o papusa, si s-a urcat in tren.


TOTUL PIERDUT. De atunci, parintii sai nu i-au mai vazut pe bunicii Georgetei si nici pe celelalte rude ramase in Basarabia. Au pierdut totul, pana si bagajele trimise cu un alt tren, iar mama sa a avut un soc din care nu si-a revenit, peste ani acesta aducandu-i sfarsitul. Din toata averea, mamei i-a ramas doar un ceas cu bratara din aur, asa ca au ajuns la locul refugiului - Campulung Muscel - fara nimic. Calatoria pana in Romania a fost un chin, in frig - trenul nu era incalzit, oprea foarte des si parea ca nu mai ajunge la destinatie. La Campulung au fost cazati intr-o scoala si au primit hrana de la surorile Crucii Rosii atat cat sa nu moara de foame. De acolo au plecat la Ladesti, Ramnicu-Valcea, fiind cazati in gospodaria unei persoane. Au infruntat bombardamente, dar si oameni care ii priveau ca pe niste venetici. In 1945 au plecat la Iasi, dar casa neterminata era partial distrusa. Tatal sau a lucrat in CFR si pana la urma a ajuns sef de gara, iar mama a muncit la fabrica Tesatura. Georgeta a fost o eleva stralucita, ea absolvind Facultatea de Filologie. Acum, dupa sase decenii, Georgeta Tofan are statut de stramutat si se chinuieste sa obtina despagubiri de la statul roman pentru cele pierdute de familie in Basarabia. Numai ca are nevoie de martori care sa fi avut cel putin 14 ani in 1944 pentru a putea primi ce i se cuvine. Dar cei care stiu de averea familiei sale sunt niste cunostinte de la Chisinau, care, la momentul refugiului, erau doar copii.


DE DOUA ORI REFUGIAT. Vladimir Popa s-a nascut acum 70 de ani la Chisinau. In 1940, familia sa a ajuns in Romania, la Craiova, intr-un prim refugiu. Parintii s-au intors repede acasa, dar el a ramas in Romania, impreuna cu bunica, pana in 1942. A venit inapoi la Chisinau cu cateva zile inainte de 1943, dar nu pentru mult timp. La sfarsitul acelui an, cand se apropia linia frontului, tatal sau a fost concentrat si urcat in tren cu destinatia Romania. L-a insotit si familia, careia i-a fost repartizat un vagon mic, pentru lucruri. Spre deosebire de altii, au calatorit confortabil, pentru ca vagonul era acoperit si au avut si un godin sa se incalzeasca. Numai ca de la Chisinau la Craiova au facut doua saptamani. La Iasi au stat trei zile, la Barlad doua si tot asa. "Nu intram pe orarul de transport, calea ferata era foarte aglomerata, iar armata avea prioritate." Au prins si un bombardament, la Ploiesti, iar din cele 30 de vagoane ale trenului au scapat doar zece, printre care si al lor. La Craiova au locuit la gazda pe care o cunosteau din primul refugiu. De aceasta data a fost mult mai greu, Vladimir avand si acum vie in memorie frica de bombardamente. "In 1944, noaptea bombardau englezii, ziua americanii. Yankeii aveau avioane stralucitoare, nu puteai sa le lovesti cu antiaeriana, noaptea avioanele erau intunecate, cu rol de camuflaj. Dupa un astfel de raid am gasit casa partial daramata."


VANATOARE. Basarabenii din Romania erau urmariti de rusi. "Odata am iesit cu un var de-al meu in oras si am inceput sa vorbim ruseste. Ne-a oprit o patrula si ne-a dus in lagar, unde am stat trei zile. Au mai fost insa si alte incidente. In 1945, nasul meu a aflat ca urma sa fie trimis inapoi in Basarabia. Eram cu el pe strada cand a vazut ca vin sa-l ridice. Si noua ne era frica, asa ca am disparut din Craiova la Segarcea. Acolo am facut niste instalatii de semnalizare. Montasem niste sarme pe care erau instalate cutii de conserve cu pietre si atunci cand intra cineva se auzea galagie." Plus ca la curte mai aveau o iesire, asa incat, atunci cand auzeau o masina, o tuleau prin spatele casei. "Eu de atunci m-am invatat si dorm iepureste", povesteste Vladimir. In Romania, el a reusit sa faca o scoala tehnica, dar, pentru ca nu avea "origini" sanatoase, nu a ajuns la facultate inca de atunci, ci doar trei ani mai tarziu. "Toata lumea se uita urat la tine, ca erai basarabean. Erai considerat venetic." A facut Facultatea de Geografie si a lucrat o vreme ca ghid. Vladimir a reusit sa adune acte privind proprietatile din Basarabia, iar acum asteapta despagubiri. Daca el a reusit sa treaca peste temeri, cei mai in varsta au ramas cu frica Siberiei. Un profesor de istorie nu si-a facut formele pentru capatarea statutului de refugiat pentru ca inca se teme de deportare. "Considera ca este o manevra a imperiului sovietic pentru a capata informatii despre el. 50% dintre basarabeni nu si-au capatat acest statut si circa 20%, adica unu din cinci, sunt animati inca de o astfel de frica. Si asta dupa 60 de ani de refugiu."


COPII DESPARTITI DE PARINTI. La aproape 70 de ani, Mihail Harea nu poate uita calvarul de dinainte si de dupa cele doua refugii traite de familia sa. Tatal sau, Vasile Harea, a fost un sociolog de renume, prieten cu Petre Andrei si apropiat al lui Dimitrie Gusti. Era directorul Liceului "Hasdau" din Chisinau, iar la refugiul din 1940 a fost asteptat la Bucuresti de profesorul Petre Andrei. "Erau buni prieteni, pentru ca tata fusese asistentul sau intre 1926 si 1936, inainte de a renunta la cariera universitara pentru a-si pregati doctoratul." La Bucuresti, Petre Andrei avea o functie importanta in minister, asa ca lui Vasile Harea i s-a oferit postul de director al Liceului "Aurel Vlaicu" pana in 1941, cand trupele romane au eliberat Chisinaul. Atunci familia s-a intors acasa, dar in locuinta care facea partea din corpul scolii nu au mai gasit aproape nimic, pentru ca trecusera rusii. In 1943, dupa dezastrul incercuirii de la Stalingrad, s-au gandit ca vor trebui sa plece din nou, ceea ce au si facut. In 1944, cand se apropia frontul, s-au refugiat cu o parte din elevi. Parintii stiau ce prapad vor face rusii: copiii lor puteau risca sa ia drumul Siberiei, asa ca au preferat sa se desparta de cei mici, numai sa-i stie in siguranta. Nu s-au mai vazut niciodata. Parintii lor s-au stins singuri, dincolo de Prut, unii deportati in gulagul sovietic. "Altii nu au acceptat sa se separe si au ramas", povesteste Mihail Harea. Familia sa a inghesuit in jumatate de vagon cateva lucruri, majoritatea facand parte din inventarul scolii. Au plecat spre Romania cu un tren personal si au calatorit in conditii grele, cu putine alimente. In acel tren au urcat si ofiteri germani. Aparent fara importanta, lui Mihail Harea i s-a intiparit in minte o imagine - cea a unui ofiter neamt care manca impreuna cu ordonanta carnati si ciocolata, fara sa-i intinda si lui, copil flamand, o bucatica. "Se uitau cu dispret la noi, asa cum a facut-o majoritatea intotdeauna, chiar si cand purtam victorii impreuna." Pe tren a avut parte de mare aglomeratie, controale dese. Destinatia era Craiova, unde precipitat, in zile diferite, care si cum au putut, au sosit si elevii. In timpul sederii in Craiova, tatal sau a fost arestat de rusi. "Eram in vizita la un alt profesor si faceam baie in iaz. Pe tata l-au luat aproape dezbracat si l-au dus la interogatorii, intr-un subsol. Era acuzat ca a instrainat patrimoniul scolii din Chisinau. A crezut ca va fi trimis in Siberia sau, si mai rau, lichidat. Se auzeau impuscaturi in subsol. A reusit sa scape doar in baza vorbelor bune puse de un ofiter rus, un baltic. Tata nu si-a explicat ce fapta l-a determinat pe acesta sa-l salveze."


FOAME. Au mers apoi la Buftea, unde tatal sau a fost director al scolii care a adunat elevii refugiati ai Liceului "Hasdau". A urmat insa cel mai greu moment, cand tatal sau a fost dat afara din invatamant. A fost acuzat ca a organizat o serbare in care l-a proslavit pe rege si monarhia. Atunci Mihail Harea a suferit la propriu de foame. "A trebuit sa vand lucruri din casa, un stilou, un tablou, ce mai gaseam." Tatal s-a intors in invatamant, dar numai dupa ce a facut anumite compromisuri: a fost obligat sa faca traduceri din ruseste, apoi a activat ca profesor de limba rusa la Politehnica. Abia apoi a fost primit la catedra de slavistica a Universitatii din Iasi, unde a ramas pana la pensionare.

Mihail Harea a urmat exemplul tatalui si a devenit profesor de geografie. Acum se chinuieste fara succes sa primeasca despagubiri pentru cele cinci hectare de pamant ale bunicului sau matern, care fusese nu numai preot, ci si consilier metropolitan. "In 1921 a fost improprietarit de Regele Ferdinand cu o frumoasa bucata de pamant. Dar imi trebuie un martor care sa stie ca am avut acel teren, si toti cei pe care ii stiu sunt cu aproximatie de varsta mea."

---

Despre autor: