O enigma: 13-15 iunie 1990

Am decis sa republic in Jurnalul National comentariul pe care l-am dedicat, in Zig-Zag Magazin din 19 iunie 1990, evenimentelor din 13-15 iunie 1990 sub titlul "Ce se ascunde dincolo de evenimentele din 13, 14 si 15 iunie?".

Cred ca punctul de vedere al unui jurnalist care la vremea respectiva era unul dintre adversarii cei mai inversunati ai lui Ion Iliescu ar putea introduce o nuanta in procesul bolsevic intentat Istoriei de presa pro Basescu din aceste zile.

In prima parte a comentariului tiparit in numarul de ieri dezbateam comportamentul mai mult decat bizar al asa-zisilor demonstranti din 13 iunie 1990, in evident conflict cu spiritul Pietii Universitatii prin violenta manifesta.

Partea a doua e dedicata reactiei aberante a Puterii FSN-iste de la vremea respectiva.
"Presedintele Ion Iliescu a formulat teza unei tentative de lovitura de stat. Afirmatia mi se pare exagerata. O lovitura de stat inseamna rasturnarea regimului politic existent si preluarea prin forta a puterii. Ea presupune, asadar, existenta unui grup de persoane sau a unei formatiuni politice in stare a-si asuma conducerea tarii. In lumea de azi o astfel de actiune implica in chip necesar participarea armatei sau a unei parti a acesteia. A fost vorba de asa ceva in evenimentele din 13 iunie 1990? Nici dl Ion Iliescu, nici primul-ministru nu s-au referit la un asemenea lucru. In aceste conditii, acuzatia de lovitura de stat cade de la sine. E greu de presupus ca cei ce aruncau cu sticle incendiare in ferestrele Televiziunii erau atat de naivi incat sa creada ca, odata intrati inauntru si chiar citind un manifest, n-ar fi putut fi scosi rapid de acolo de o patrula militara. Ca e asa o dovedeste faptul ca interventia unei formatii de parasutisti la Ministerul de Interne a reusit sa faca ordine intr-un timp record. Scopul miscarii se vede destul de clar: devastare pur si simplu, violenta in sine. Lipsita de logica e si atitudinea puterii. Alegerile din 20 mai 1990 l-au legitimat pe dl. Ion Iliescu in calitate de sef al statului. In aceste conditii, Politia si Armata sunt obligate, ca in orice democratie, sa-l asculte. Dar cele doua forte de ordine au ezitat sau, mai rau, au stat un timp in expectativa. Presedintele s-a vazut obligat sa apeleze la mijloace din afara ordinii de drept. Apelul la participarea populatiei putea duce oricand la un razboi civil in Bucuresti.

Daca exista in desfasurarea acestor evenimente un lucru total lipsit de logica el e reprezentat de prezenta si actiunea minerilor la Bucuresti din zilele de 14 si 15 iunie 1990. Mai intai, ca aparitia lor in dimineata de 14 iunie mi se pare de prisos. Eficienta actiunilor armate din noaptea de 13 spre 14 demonstrase clar ca se putea conta pe aceasta forta in restabilirea ordinii. Se mai evidentiase si faptul ca ne aflam in fata nu a unei miscari organizate, ci a unei revolte anarhice, fara nici un alt scop decat devastarea. Presupunand insa ca se impunea o mare manifestatie proguvernamentala, actiunea minerilor ar fi trebuit limitata la participarea la uriasul miting din Piata Victoriei.


Contrar acestei logici, electorale, minerii isi aroga dreptul de a face ordine in Bucuresti. Restabilirea si asigurarea ordinii revine, intr-un stat democratic, organelor de drept. A da voie unei parti a populatiei civile de a-si asuma misiunile Politiei sau ale Armatei, de a legitima si controla, a opera chiar arestari reprezinta o incalcare a regulilor jocului democratic. In acelasi timp, se cuvine a atrage atentia omului de stanga, care este dl Ion Iliescu, ca transformarea minerilor in gardieni ai ordinii bucurestene duce la o compromitere a clasei muncitoare. Adaugata exceselor facute, noua postura a minerilor nu face altceva decat sa alimenteze teoriile profund reactionare privind primitivismul proletariatului.

Dar nu numai atat. Daca ne gandim bine, intreaga comportare a minerilor a adus grave prejudicii prestigiului detinut de dl Ion Iliescu. Sunt in desfasurarea evenimentelor din 14 si 15 iunie momente care ma fac sa cred ca am fost spectatorii unui scenariu pus la cale de adversarii presedintelui ales. Dl Ion Iliescu a avut de luptat, de-a lungul campaniei electorale, cu acuzatiile de politician care nu crede in democratie.

Atat domnia sa, cat si Frontul Salvarii Nationale au reusit sa asigure atat tara, cat si strainatatea ca sunt profund atasati procesului de democratizare a tarii. Si iata, in zilele de 14 si 15 iunie 1990, minerii chemati de presedinte pentru a apara democratia (subliniez pentru a apara democratia) se napustesc tocmai asupra unor institutii democratice. Ei devasteaza sediile partidelor de opozitie, ataca redactiile publicatiilor critice la adresa guvernului, molesteaza personalitati din opozitie, bat pe reprezentantii presei straine. In loc sa sprijine democratia, actiunile lor o pun la indoiala. Imaginea de democrat a d-lui Ion Iliescu paleste dintr-odata. Atat in tara, cat si in strainatate, orice exces al minerilor curge in defavoarea presedintelui ales al tarii. Si, pentru ca totul sa fie si mai ciudat, dl Ion Iliescu apare la Televiziune nu pentru a deplange si pentru a se delimita de aceste acte de represiune impotriva opozitiei si a intelectualilor, ci sa multumeasca minerilor pentru felul in care au procedat. Sa fie atat de grav dezinformat dl Ion Iliescu ca sa faca o asemene gafa politica?"
Continuare in numarul viitor
N.B. Nu pot decat sa raman stupefiat la reactia presei noastre asa-zis democratice fata de decizia Curtii Constitutionale in chestiunea anchetarii civililor de procurorii militari. Curtea n-a facut altceva decat sa elimine din Codul de procedura penala o prevedere tipica republicilor bananiere.
Poate fi ura impotriva lui Ion Iliescu atat de mare incat sa denunti o decizie prin care Romania se mai europenizeaza un pic?!

---

Despre autor: