Camera mea

Datorez camerei mele trei stari suparator de neplacute. Prima si cea mai rea e golirea de sentimente, ca intr-o secatuire brusca ce duce la pierderea tresaririlor afective. Un fel de tesire a sensibilitatii din cauza careia acuitatea atentiei scade pina la anulare. Ma uit prostit la lucrurile din camera si nu inteleg care e rostul lor. Nimic nu-mi stirneste interesul si nu-mi pot explica cum de ieri aceeasi ambianta imi dadea o minima motivatie. Aproape ca trebuie sa reinventez in cazul fiecarui obiect o aderenta sufleteasca care sa ma lege de el: o amintire, o nevoie sau o datorie. Ma readun, silindu-ma sa-mi refac un univers de sensuri, dar apatia mi se rasfringe in afara imprumutind camerei aerul unui cimitir casnic. In clipele acelea ar trebui sa sar in picioare si sa ma duc oriunde in alta parte, dar nu ma clintesc din prostratia contemplativa. Ma complac in letargie, desi stiu ca imi face foarte rau. Privirea imi aluneca de pe muchia mesei pe marginea patului, de la bratul veiozei la cotorul cartilor asezate maldar si imi dau seama ca seman cu o fiinta paralizata careia i se dilata pupilele pe masura ce vede cum decorul camerei se indeparteaza treptat. Conturul ferestrei, jucindu-mi sub ochi, se sterge intr-o masa cetoasa lipsita de identitate, si incep sa cad in mine ca intr-o fintina din care nu au mai ramas decit ghizdurile.


Daca nu reusesc sa ma trezesc din sleire, urmeaza caderea pe linie centripeta. E starea a doua. Ma adun ca un animal cuprins de panica, iar golirea de dinainte face loc unei frici vii si chinuitoare.

---

Despre autor: