A fost un an bun pentru romani la Cannes - de la Palme d'OR si FIPRESCI castigate de Cristian Mungiu pentru 4 luni, 3 saptamani si 2 zile la premiul Un Certain Regard pentru California Dreamin' (nesfarsit) al lui Cristian Nemescu. Cum zilele astea, TIFF-ul clujean si cel sibian sunt in plina desfasurare, le puteti vedea acolo pe amandoua. Dar sa ne intoarcem putin la cel mai celebru festival de film din lume.
In ce priveste competitia, am un singur regret: din pricina eternelor si innebunitoarelor aglomerari si ierarhii ale badge-urilor, n-am reusit sa vad No Country for Old Men al fratilor Coen, socotit de multi marele perdant. Au existat insa, cateva filme care m-au "lovit" si au justificat toti nervii, oboseala, calcatul in picioare si tortura scaunelor extrem de incomode din sali (Lumiere, mai ales). Fara patriotism exagerat, dupa deschiderea dezamagitoare cu My Blueberry
Nights, primul film turnat de Wong Kar-wai in America, 4 luni, 3 saptamani si 2 zile a fost al doilea pe care l-am vazut la Cannes si nimic din ce a urmat nu mi l-a mai putut scoate din cap. De tema sensibila a auzit deja toata lumea dar, dincolo de un moment-soc, ea este tratata remarcabil de discret. Nu e un film despre avort si nici despre sfarsitul Epocii de Aur, ci, fundamental, e vorba de o poveste despre situatii-limita, alegerile la care te obliga si felul in care acestea te pot schimba. O revelatie a fost Import Export al austriacului Ulrich Seidl - cineast incomod si nici pe departe simpatic, fals mizantrop ce ascunde, dupa cruzimile prezentate fara sfiala sau ezitari, o radiografie dura, dar onesta, a dezumanizarii contemporane. Aici, dincolo de organe
genitale generos exhibate si umilinte greu suportabile, el reuseste sa prinda, surprinzator de judicios, diferentele de sensibilitate, educatie si Weltanschauung ce continua sa separe occidentul si orientul european. Asa cum Death Proof, jumatatea semnata Tarantino din Grindhouse, a fost outsider-ul debil si genial deopotriva, aflat intr-o competitie axata pe productii lente, atmosferico-poetice si majoritar plicticoase (inclusiv premiatele Stellet Licht de Carlos Reygadas si, mai ales, Mogari no mori de Naomi Kawase), dar si filmul care a polarizat, cred, cel mai tare opiniile. Unii i-ar zice placere vinovata, dar nu vad nimic blamabil sau rusinos in a iubi un film mustind de adrenalina si dialoguri spumoase din care Tarantino si-a facut de mult un trademark; mai ales ca ii ofera eternului outsider Kurt Russell ocazia unui rol demential. Interesant a fost proiectul francez (finantare, actori, limba, poveste inspiratoare) al americanului Julian Schnabel - pe merit premiat pentru regie -, Le scaphandre et le papillon, film bazat pe cartea unui cunoscut jurnalist din Hexagon, scrisa in conditii ingrozitoare dupa ce acesta paralizase complet, cu exceptia pleoapei stangi. Un film halucinant pe alocuri, mai ales in prima parte, filmata spectaculos, practic exclusiv, din perspectiva fix/deformata a protagonistului incapabil sa se miste sau vorbeasca. Dar cel mai sensibil mi-a parut Auf der anderen Seite al lui Fatih Akin, noua serie de rataciri intre Germania si Turcia, dar de o cu totul alta factura decat anteriorul Gegen die Wand, si minat partial de o ambitie uriasa de a prinde intregul tablou alambicat al acestor doua lumi/culturi. Un meritat premiu de scenariu si un regizor de asteptat in continuare cu sufletul la gura. Ar mai trebui mentionat si laureatul premiului editiei a 60-a, Gus van Sant, al carui Paranoid Park continua tendinta experimentala a precedentelor Elephant ori Last Days si revine la universul straniu al adolescentilor americani in plina deriva morala. Neasteptat de bun
s-a dovedit si filmul-omnibus al editiei, Chacun son cinema, ce strangea 33 de scurtmetraje semnate de unii dintre cei mai faimosi (si dragi establishment-ului festivalier) cineasti contemporani, fiecare prezentandu-si propria viziune despre cea de-a saptea arta azi in nu mai mult de 3 minute. Dincolo de inevitabile rateuri grandomane sau patetice, impresiona diversitatea perspectivelor si abordarilor - majoritatea mai curand sumbre, insa.
In afara competitiei oficiale exista desigur si sectiunile paralele. In Quinzaine des realisateurs am putut vedea un film ce i-a entuziasmat pe multi (si nu doar pe fanii Joy Division) - Control, debutul in cinema al regizorului de clipuri si fotografului Anton Corbijn; o biografie a suicidarului Ian Curtis, epurata, in alb-negru ultrastilizat, dar extrem de clasica din punct de vedere al constructiei. Dar si cel mai nou film al thailandezului Pen-Ek Ratanaruang, Ploy (revelat in 2003 cu Last Life in the Universe), dezintegrare ametitor/onirica a unei relatii pe parcursul unei singure zile.
Despre California Dreamin' (nesfarsit) trebuie spus, pana la detaliile prilejuite de premiera pe ecrane ca, fie si in varianta nefinalizata in care ne e accesibil, a aratat ca am pierdut un regizor care stia sa impace minunat filmul de public cu cel de arta.
Doua dintre cele mai speciale momente au fost insa, prilejuite de Cannes Classics, sectiunea ce prezinta capodopere restaurate ale cinematografului - intre care s-a numarat anul acesta si Padurea spanzuratilor a lui Liviu Ciulei (premiul de regie in 1965). Intai, proiectia restaurata, Suspiria a lui Dario Argento mi-a revelat un cu totul alt film decat cel pe care il descoperisem in adolescenta pe video. Apoi, Rio Bravo (Hawks), prezentat de ubicuul Tarantino cu o ardoare care te face sa-ti spui ca sunt filme pe care parca niciodata n-ai sa le poti diviniza indeajuns. A mai fost si lectia de cinema a lui Martin Scorsese, dar e greu sa gasesti cuvintele pentru a explic(it)a ce inseamna sa poti sa vezi si sa asculti live una dintre putinele legende inca in viata ale filmului, vorbindu-ti despre o intreaga existenta dedicata domeniului.
Pe scurt, o experienta fabuloasa, pe care abia astept sa o repet. (Deplasare realizata cu sprijinul Rotary Club Bucuresti si BancPost)