In 1994, prin stradania fostului meu coleg de grupa la Universitatea „Cuza", Leon Volovici, si a Gabrielei Omat, aparea (Ed. Humanitas) o carte-restituire de certa exceptie: „Jurnalul" lui Mihail Sebastian. Iata ca are parte si de reverberatii tarzii: la Ed. Cartea Romaneasca se publica varianta dramatizata de basarabeanul D. Crudu, intitulata „Steaua... fara Mihail Sebastian". Si chiar asa-i: fara. De la bun inceput straluce dilematica intrebare ce, cat si cum se poate naviga alaturi, ori chiar impotriva realului fixat intr-un jurnal, in numele post-modernismului a-toate-justificator? Sigur ca se poate fictiona si pe marginea Mersului trenurilor, dar cui prodest? Autorul declara cu seninatate ca nu a respectat cronologia evenimentelor, a inventat sumedenie de situatii inexistente in „Jurnal", a deformat sensul altora, pe scurt, „textul meu este o fictiune si personajul Sebastian este si el pe undeva fictiv." Ar insemna ca putem lua oricand insemnarile zilnice ale lui (sa zicem) Tolstoi, spre a construi un alt Tolstoi, rezultat dintr-o epica si ideatica diferita de cea atestata de insemnarile jurnaliere. Astfel comitandu-se un adevarat fals in acte devenite publice! Daca personajul nou modelat s-ar numi Ivanov, ori Putinov, ori Popescu, treaca-mearga.Dar sa-i atribui personalitatea lui Sebastian si sa inventezi cu voluptate pe seama lui scene melodramatice derulate complet altfel decat le consemneaza istoria literara si le relateaza insusi dramaturgul, e nu numai bizarerie, ci si copilareala cu iz de sacrilegiu. Crudu imagineaza pe dos imprejurarile premierei cu „Steaua fara nume": cica bietul Sebastian, recte evreul Ioseh Hechter, era pus sa mature zapada (munca obligatorie) taman cand se derula reprezentatia la care nu i s-ar fi permis sa asiste. Ba chiar a si fost izgonit de la usa teatrului! Ceea ce, desigur, nu s-a intamplat niciodata: lui Hechter-Sebastian nu i s-a interzis prezenta in sala, ci a numelui pe afis. Sigur ca-i vorba de o persecutie tampa, ramanand adanc regretabila obligarea la pseudonim (care, de altfel, era secretul lui Polichinelle) , dar pana la a inventa un Sebastian maturand resemnat caldaramul, spre a fi fugarit de-o cucoana ofuscata si, desigur, antisemita, ehei, cale lunga! Cartea e plina de asemenea mistificari; dincolo de inadvertente si anacronisme, comise cu rea credinta (de pilda, Lovinescu, mort in 1943, este prezentat dupa „eliberare"... manifestandu-si supusa adeziune fata de noul regim!) asa zisa dramatizare se straduie sa puna intr-o lumina complet defavorabila, de sarja agresiva, intelectuali romani de talia lui Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, Noica, Lovinescu, Camil Petrescu s.a. Nuantarile din „Jurnal" sunt complet eludate si nu numai personajele de mai sus apar cufundate in derizoriu, obtuzitate si meschinarie, ci intreg peisajul uman, alcatuit inainte de toate din romani, este tratat in marginea caricaturii. Acest text aiuristic, minimalizator si falsificator, a ajuns si pe scena Nationalului iesean, starnind legitima uimire: cum sa se impace fictiunea cu rigoarea exactei inregistrari cotidiene? La ce bun meticulozitatea si exactitatea lui Sebastian (Calinescu il considera „un adept al lui Descartes, tinand la lucrurile clare si distincte") daca de o canava jalonata indubitabil se agata trasnai de genul Sebastian „se indrepta spre aeroport, sa ia avionul catre New York" atunci cand l-a zdrobit un camion? De ce nu spre Ungheni, urbea dlui Crudu? Ca post-modernismul permite orice...