Parintele Ioan de Kronstadt, nebun intru Hristos si ecumenist

La aproape un veac de la trecerea sa in eternitate, personalitatea parintelui Ioan Ilici Serghiev (1829-1908), cel ce avea sa devina, atat in lumea ortodoxa cat si in cea pluriconfesionala, Sfantul Ioan de Kronstadt continua sa se bucure de un nedesmintit interes.
Cel ce ar fi putut sa ramana un cleric obscur al unei obscure biserici parohiale din extremul nord rusesc ar putea fi magulit in tropi de... tropar ca, "si-a castigat cu smerenia cele inalte, cu saracia cele bogate", ceea ce ar insemna si mult si putin. "Vredniciile" sale depasesc insa cu mult conventionalismul encomiastic incat mai nimerit ar fi sa se spuna ca Ioan de Kronstadt este ultimul mare "nebun intru Hristos", din stirpea acelor sfinti asezati la mare cinste de hagiografia ruseasca si in acelasi timp, paradoxal, unul din primii importanti "ecumenisti" din acelasi spatiu spiritual.
Privita superficial, "scranteala" parintelui Ioan ar putea fi redusa la unele ma-nifestari excentrice, care sa-l apropie de comportamentul unui Vasili Blajenai sau al unui contemporan al sau, Teofilact Avdeev, care s-a lepadat de preotie, socotindu-se nevrednic de ea, pentru a duce o viata de pelerin ratacitor. Pe seama parintelui Ioan este pusa o intamplare care ii va fi stupefiat pe cativa dintre tinerii sai admiratori si care sfida la modul deconcertant - ostentativ solemna ceremonie a ceaiului, devenita la rusi tot atat de iubita ca si la japonezi. Servindu-se pe sine, nu de-a dreptul din ceasca, ci dintr-o farfurioara in care deversa licoarea aromata, parintele isi imbia convivii sa soarba din vasul in care isi muiase el insusi buzele si mustatile. Gestul putea trece drept un raport de comuniune duhovniceasca intre magistru ("Batran") si ucenic, sau ca un transfer de energii spirituale...
Dincolo de orice anecdotica, "nebunia" mistica a parintelui Ioan s-a vadit mai inainte de toate in acel altruism pana la totala "lepadare de sine" pe care un teolog din zilele noastre, Kallistos Ware il exprima, indirect, printr-o chemare patetica: "Sa iesim din gogoasa noastra, sa mergem in intampinarea celuilalt. Sa-l descoperim pe Hristos in aproapele nostru. Sa ne inspiram de la nebunii intru Hristos care merg inaintea nevoiasilor, a lepadatilor, a prostituatelor, a betivilor si a tuturor acestor proscrisi ai pamantului."
Este ceea ce a facut, cu asupra de masura parintele Ioan si ceea ce i-a atras, nu o data, batjocura oamenilor, dar si ceea ce avea sa devina pentru el o ascultare asumata cu umilinta: "Fie, sunt nebun, daca vreti sa ma considerati asa"...
Kronstadtul, orasul de care avea sa-si lege numele nu era doar un fort maritim de importanta strategica, dar si un conglomerat urban in care se oplosisera cu miile oameni proveniti din scursura altora orase, targuri si sate, surghiuniti, cersetori, vagabonzi, pierde-vara, prostituate. Un contemporan ii facuse o carte de vizita in trei cuvinte: bezna, murdarie, pacat "La sapte ani, copilul era desfranat si hot''.
Activitatea caritativa si misionara a parintelui Ioan avea sa inceapa tocmai printre copii. "M-am intors acasa beat-crita, marturiseste un tata, consemnat de un memorialist, dar, oricum, in stare sa ma mai tin pe picioare si ce-mi vazura ochii! Un preot tinerel imi tinea pe genunchi baietelul, spunandu-i ceva ce parea sa-l intereseze. De-abia m-am abtinut sa nu-mi scape o injuratura, dar ochii preotului erau tare blanzi si numai privindu-l iti dadeai seama ca poti avea incredere in el (...) Zicea ca la mine acasa, in cosmelia mea, e raiul, pentru ca unde sunt copii, acolo e totodeauna bine si frumos si ca nu s-ar cuveni sa schimb acest rai, cu crasma si cu tovarasii mei deacolo. A plecat, am ramas fara sa fiu in stare sa scot o vorba si nici sa vars o lacrima, dar sufletul imi era ca atunci cand te apuca plansul. Nevasta se uita mirata la mine. De atunci m-am schimbat, m-am facut alt om.
Ceea ce facea acest preot de mir era un lucru cu totul neobisnuit in epoca si care avea sa starneasca nu numai uimirea indiferentilor si "caldiceilor", ci si ura furibunda a cercurilor socialiste si a celor ce aveau sa-si spuna "bolsevici", care isi revendicau "clasa muncitoare", "proletariatul" drept masa de manevra, mediu predilect pentru activitatea lor propagandistica si, in orice caz, sa o stie cat mai departe de "opiul" religios.
Dar parintele Ioan nu a fost doar un mare filantrop, in acceptia crestina a cuvantului ci si protagonistul teologic care isi dorea sa propuna si sa consacre un crestinism activ si o veritabila renastere liturgica si euharistica in Ortodoxie.
Pentru cea mai mare parte a populatiei rusesti liturghia ajunsese golita de sens, incetase sa mai fie centrul vietii bisericesti, iar impartasania o simpla obligatie pe care statul, pasamite pravoslavnic, o impunea o data pe an in Postul Mare unei largi categorii a populatiei. Parintele Ioan era adeptul unui crestinism si a unei constiinte eclesiale liber asumate, al unei vieti liturgice traita in comuniune. "Liturghia nu se celebreaza pentru un singur om": insusi cuvantul care o desemneaza se talcuieste 'lucru savarsit in comun>>. Iar chemarea liturgica pe care o rosteste preotul in fata usilor imparatesti, tinand in mana Sfantului Potir, Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragostea sa va apropiati! nu se cuvine sa ramana zadarnica, asa cum se intampla si cum se intampla de cele mai multe ori si in zilele noastre.
Tocmai prin taina Euharistiei se consolideaza Biserica, pana la a deveni un singur trup - Trupul lui Hristos. Devenit o "institutie", "pastorul a toata Rusia" parintele Ioan nu a fost scutit de criticile unor cercuri eclesiastice si "mirene", activitatea si ideile sale continuand sa determine discutii si contrarietati pana in zilele noastre. S-a vorbit si se vorbeste in termeni de dezaprobare despre "spovedaniile de obste" pe care incepuse sa le practice. La acestea apelase insa numai cu titlu de exceptie, cu aprobarea autoritatilor bisericesti superioare si oricum fara a le recomanda si altora, in conditiile in care nu mai putea face fata numarului mare de credinciosi - pana la cinci, sase mii pe zi, in Postul Mare, care il cautau pentru spove-danie si impartasire. De obicei, parintele Ioan consacra fiecarui penitent foarte mult timp, spovedania devenind un veritabil examen al calitatilor duhovnicesti si a cunostintelor religioase ale acestuia.
Activitatea parintelui Ioan s-a impus de timpuriu atentiei mediilor bisericesti din afara Ortodoxiei, capatand o dimensiune supra-confesio-nala, iar cartile sale, indeosebi "Viata mea in Hristos" comparata in Occident cu faimosul jurnal spiritual al Sfantului FranIois de Sales, au fost traduse in limbi de circulatie universala inca de pe timpul vietii sale. Direct sau prin corespondenta, i se adresau credinciosi din diverse tari, de diverse denominatii crestine, de multe ori si de alte religii, mozaici, mahomedani. Unii ii cereau ajutoare materiale, cei mai multi ii solicitau asistenta religioasa: sa se roage pentru ei! Este amintit cazul regelui Ferdinand al Bulgariei, de religie catolica; mostenitorul tronului Boris, cel ce avea sa devina el insusi rege, fusese lovit de o boala grava, parintele era solicitat sa se roage pentru el. Pe un credincios de religie mahomedana, care apelase la el intr-o privinta oarecare, il indemna la o rugaciune in comun: "Roaga-te tu, in legea ta si ma voi ruga si eu, in legea mea si Dumnezeu te va ajuta".
Ultimii ani din viata parintelui Ioan au fost umbriti nu numai de adversitatea din ce in ce mai agresiva a ateilor si "liber cugetatorilor", ci si de aparitia unei secte fanatice, asa-zisii ioaniti, o varianta de maniheism, nu in sensul curent al cuvantului (alb-negru) ci in cel originar care implica convingerea in noi si neincetate "intrupari" ale lui Iisus Hristos, Maicii Domnului, a unor sfinti cu o "popularitate" mai accentuata. Un oarecare Ponomariov a compus si un acatist "Al Parintelui nostru Ioan de Kronstadt, Cel in Treime preaslavit Replica manioasa a parintelui a fost "Afurisit sa fie 'acatistul>> tau!"
Murind in 1908, parintele n-a mai apucat sa vada ascensiunea lui Rasputin, careia daca ar fi fost in viata cu siguranta ca ar fi incercat sa-i puna stavila. I-a acordat asistenta religioasa penultimului tar, Alexandru al III-lea, veghindu-l la capatai pana in ceasul sfarsitului. Agonia acestuia parea sa anunte insasi agonia dinastiei Romanovilor, al carei supus devotat s-a dorit si parintele. Dar si agonia unei constiinte religioase anemiate, pe care incercase sa o zguduie, fara sa fi izbutit sa o scoata din incremenire si care avea sa se confrunte curand cu marea hecatomba a secolului XX. Pe care, daca ar fi sa-i credem pe cei mai ferventi admiratori ai sai, parintele a prezis-o.
Boris Buzila (Viata si minunile Sf. Ioan de Kronstadt, editura Sofia 2007)

---

Despre autor: