Amintirile lui Hagi Theodoraky

Istoricul Andrei Pippidi, un cunoscator rafinat al vechiului Bucuresti, care intr-o vreme risca sa fie doar sotul sotiei sale, coordoneaza la Editura Domino o colectie care si-a propus sa publice lucrari despre Romania si despre Balcanii vechi. Ca un adevarat carturar cu patima anticariatelor si a rafturilor de biblioteca pe care nimeni nu le mai consulta, Andrei Pippidi publica dupa mai bine de 70 de ani Amintiri din trecutul negustoresc, industrial, al profesiunilor libere si meseriilor din Romania de dincoace de Milcov. Autorul este D. Hagi Theodoraky, mare negustor al sfarsitului de secol XIX, migrat si el, ca atatia altii, de la negustorie la industrie (devenind printre primii industriasi in domeniul producerii de caramizi din Regat), fost ani de zile presedinte al Camerei de Comert din Bucuresti.
Cartea se degusta ca un coniac vechi si bun: cu bucurie si cu delectare. Enorma crestere a Tarilor Romane, apoi a Regatului Romaniei din a doua jumatate a secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea este ilustrata cu istorisiri realiste si savuroase despre initiative negustoresti si industriale, despre destine pline de mariri si decaderi, cum numai viata economica reala le poate oferi. Inflorirea Romaniei Mici a fost atat de semnificativa, incat Hagi Theodoraky isi incepe lucrarea cu celebra poveste din Istoria Bucurestilor a lui Ionescu-Gion (reeditata, daca nu ma insel, tot de Andrei Pippidi): un negustor brasovean isi face ucenicia la Bucuresti pe la mijlocul secolului al XIX-lea, pleaca inapoi acasa la Brasov (pe atunci, Brasovul era principala vama intre Imperiul Austro-Ungar si Regatul Romaniei, devenind si un oras manufacturier mai important chiar decat Timisoara) si se intoarce abia in anul 1891. Orasul era atat de diferit de ceea ce isi aducea aminte negustorul, ca il cearta pe ginerele cu care venise insotit: "Doar ca, Trica draghie, asta-i Pesta (Budapesta), asta-i Beci (Viena), dar Bucurestii nu-s, nu!".
Istoriile lui Hagi Theodoraky sunt o adevarata bucurie a lecturii: cum faceai sase saptamani de la Bucuresti la Viena cu carele cu marfa, iar inainte de a pleca la drum iti faceai obligatoriu testamentul, ca multe se intamplau pe drum (ia de vezi cuconita care imi povestea mai deunazi ca ia avionul dimineata, se duce la Viena, isi face cumparaturile si se intoarce seara, exact la timp sa le arate prietenelor ce a cumparat). Cum unul din fratii Assan, cel care a infiintat prima moara industriala din Bucuresti, a facut mai bine de doua saptamani cu utilajul de la Giurgiu la Bucuresti - un <> utilaj de 6 tone, pentru ca pe drumul de atunci nu se puteau face mai mult de 3-4 kilometri pe zi. Ca sa transporti un asemenea utilaj venit pe apa din Germania iti trebuia zeci de care, boi de tractiune, bucatarie ambulanta, provizii pentru oameni si animale, lemne pentru foc si dulapi de scandura pentru a construi podete peste paraie. Cum fel de fel de oameni faceau negot, apoi se apucau de vreo industrie (postav, cuie, caramizi, bere) si isi pierdeau banii, caci manufactura era cu totul altceva decat adunarea, conservarea si transportul marfurilor traditionale romanesti. Cat de diferita era clima pe atunci prin Bucuresti, din moment ce unul din marile comerturi era cel cu Rusia, de unde se aduceau blanuri pentru boierime in contrapartida cu vin si rachiu, "iernile fiind foarte geroase, cu zapezi care tineau aproape sase luni, clima tarii de astazi nemaipotrivindu-se cu ce a fost in trecut".
Am citit aceasta cartulie de trei ori in viata. Prima data pe la inceputul anilor '80, cand incepusem sa ma acomodez cu Biblioteca Academiei, unde stateam saptamani intregi fascinat de ceea ce se numesc monografiile locale. Am mai povestit despre acestea. Dimitrie Gusti, sociologul intemeietor de scoala in perioada interbelica, a impulsionat o miscare de redactare a monografiei fiecarei localitati rurale si urbane din Romania Mare. Daca mergeai pe firul acestor lecturi, ajungeai obligatoriu la N. Iorga, Ionescu-Gion, Hagi Theodoraky, Pompiliu Eliade. Imi aduc aminte ca dupa prima lectura am facut o comparatie mentala intre viata negustorului si industriasului din 1880 si viata pe care o traiam noi pe atunci, prin 1980, cu fabrici create in doi-trei ani din nimic, cu sute de blocuri nascute la marginea oraselor intr-un singur cincinal. Comparatia m-a dus la teoria - falsa - ca exista un mecanism automat al progresului social si economic, care impinge oamenii mereu spre mai bine, mai mult, mai eficient. Teoria era falsa, caci exista perioade in viata unei societati in care totul merge in declin, inapoi, spre mai putin si mai rau facut. Cum am trait si noi intre 1980 si 2000 si cum nu sper ca mai ajung sa traiesc.
Apoi m-am intors la Theodoraky prin 1998-1999, cand voiam sa verific teoria - aprig sustinuta de intelectuali subtiri din Bucuresti - ca tranzitia de la socialism la capitalism are parti asemanatoare cu tranzitia de la feudalism la capitalism. Este drept ca, la nivelul destinelor individuale, multe lucruri seamana. Aceeasi inclinare spre comert care produce capital lichid ce se investeste apoi in industrie si in agricultura, dupa care se trece catre banci si servicii. Aceleasi caractere care se ridica din sate si marginile oraselor pentru a deveni intemeietori de industrii si filantropi autentici. Dar, in esenta, cele doua tranzitii nu au in comun decat foarte vizibila coruptie a mediului administrativ si de afaceri in ambele cazuri.
Avem nevoie de mai mult decat superbele pagini ale lui Hagi Theodoraky pentru a ne intelege vremea si timpurile.

---

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe