Desi nimeni nu se mai indoieste, de multa vreme, ca Israelul dispune de un impresionant arsenal neconventional, subiectul a fost intotdeauna "tabu" la Ierusalim. Pana in urma cu cateva saptamani, statul evreu a refuzat sistematic sa confirme exist
Desi nimeni nu se mai indoieste, de multa vreme, ca Israelul dispune de un impresionant arsenal neconventional, subiectul a fost intotdeauna "tabu" la Ierusalim. Pana in urma cu cateva saptamani, statul evreu a refuzat sistematic sa confirme existenta unui program nuclear propriu. Cu atat mai surprinzatoare a fost declaratia premierului Olmert care, aparent din senin, s-a apucat sa vorbeasca despre cel mai bine pazit secret al tarii sale. Majoritatea analistilor pun aceasta "marturisire" pe seama deteriorarii dramatice a climatului de securitate din Orientul Mijlociu. Unii o coreleaza cu avertismentele pe care Washingtonul le lanseaza Iranului, somandu-l sa-si abandoneze programul nuclear. In caz contrar, responsabilii de la Ierusalim nu exclud posibilitatea unui atac israelian in statul vecin. O interventie mai mult sau mai putin "chirurgicala", menita sa zadarniceasca planurile Teheranului cu privire la un arsenal neconventional.
Un avertisment adresat Iranului
Saptamanalul "Sunday Times" avertiza, la 6 ianuarie 2007, ca Israelul are planuri avansate pentru bombardarea facilitatilor nucleare iraniene. Potrivit publicatiei, aviatia israeliana ar fi pregatita sa atace in orice moment instalatiile de imbogatire a uraniului de la Natanz, uzina de conversie de la Isfahan (oras cu cinci milioane de locuitori) si reactorul pentru apa grea de la Arak. Doua escadrile - cu bazele la Tel Nof si Hatzerim, in desertul Negev - se antreneaza, deja, in acest sens. In ultimele saptamani, ele au efectuat mai multe zboruri, fara escala, pana in Gibraltar si inapoi, pe o distanta egala cu cea care separa Tel Avivul de Natanz. Exercitiile sunt supervizate de insusi generalul-maior Eliezer Shkedi, comandantul lui "Israeli Air Force". In virtutea functiei sale, generalul Shkedi ar fi cel care ar coordona un eventual raid asupra Iranului.
Deoarece instalatiile vizate se afla la mare adancime sub pamant, se preconizeaza o interventie in doua etape. Mai intai, ar urma sa fie utilizate celebrele "bunker busters", bombe cu o mare putere de penetrare, capabile sa distruga orice fel de blindaje. Apoi, un al doilea val de bombardamente ar trebui sa arunce in craterele deja formate mini-bombe nucleare "B61-11", declarate sigure pentru civili de catre Pentagon. Acestea ar trebui sa explodeze in subteran, minimizand astfel contaminarea radioactiva.
Colonelul Sam Gardiner, de la Pentagon, atragea atentia ca Iranul - pe langa riposta cu rachete "Shahab-3" de provenienta rusa, care au o raza de actiune de 3.000 de km - mai poate reactiona inchizand stramtoarea Hormuz, pe unde trece circa 30% din petrolul mondial. Cu consecinte dezastruoase pentru economia mondiala. (Pretul petrolului ar sari la peste 100 de dolari!)
Dupa retragerea din Liban, din vara trecuta - dupa ce Israelul declarase ca va distruge rampele Hezbollah-ului pro-iranian, in cateva zile, doar prin bombardamente - Olmert incearca acum sa repare umilinta. Articolul din "Sunday Times" constituie, asadar, un nou mesaj adresat Orientului Mijlociu, ca Israelul este pregatit sa utilizeze orice mijloc pentru a distruge un potential rival in regiune. Chiar si dupa retragerea din Liban, mijlocita la ONU de SUA.
Intr-un articol din "New Yorker" din aprilie 2006, cunoscutul ziarist de investigatie Seymour Hersh dezvaluia ca Pentagonul si Casa Alba au planuri bine puse la punct, actualizate in fiecare an, pentru un atac masiv contra instalatiilor nucleare si a sute de alte tinte logistice din Iran. Utilizand inclusiv mini-bombe nucleare, pentru prima data dupa Hiroshima si Nagasaki, in august 1945. Hersh preciza ca avioanele americane ar urma sa decoleze de la baze din Turcia, Oman, Irak si de pe port-avioanele americane prezente deja in Marea Arabiei si in Golf.
Joshua Muravcik, de la "American Enterprise Institute"- citadela neo-conservatorismului american - confirma: "Nu este nici o greseala. Presedintele Bush va bombarda facilitatile nucleare ale Iranului, inainte sa plece de la Casa Alba."
Bush l-a numit recent pe amiralul William Fallon in fruntea lui "Central Command" (CENTCOM), care raspunde de operatiunile din Irak si Iran. Si a trimis, in decembrie 2006, un al doilea port-avion in Golf, "USS John C. Stennis".
Pare, insa, greu de crezut ca noua majoritate democrata din Congresul si din Senatul american ar accepta deschiderea unui nou front in Iran, in conditiile dezastrului din Irakul vecin. O interventie israeliana (urmata, firesc, de replica Teheranului) ar putea forta, insa, Statele Unite sa intervina.
Arsenalul nuclear israelian
Organizatii specializate apreciaza arsenalul nuclear israelian actual la circa 500 de focoase termonucleare. Ceea ce ar plasa Israelul pe locul al cincilea - inaintea Marii Britanii - in topul puterilor nucleare ale lumii. Amenintand serios pozitiile trei si patru, detinute de Franta si China.
Din punct de vedere al arsenalului neconventional, Israelul se afla totusi departe de Statele Unite si Rusia, clasate pe primele doua locuri, cu cate 10.000 focoase nucleare fiecare.
De la razboiul din Golf (1991), atentia presei a fost focalizata in permanenta pe armele de distrugere in masa ale lui Saddam Hussein. Astfel ca Israelul a profitat si si-a dezvoltat din umbra arsenalul nuclear.
Posedand arme chimice si biologice, un extrem de sofisticat arsenal nuclear si o strategie ofensiva, Israelul este forta militara dominanta a Orientului Mijlociu. Statut care ar putea fi amenintat de Iran, daca acesta ar deveni, la randul sau, putere nucleara.
Alaturi de India si Pakistan, Israelul constituie o forta nucleara majora din zona Orientului Mijlociu - Asia. Statele Unite nu sunt nici pe departe ingrijorate de capacitatile nucleare ale Indiei, Pakistanului si Israelului. In schimb, sunt pe picior de razboi cu Iranul, care nu are, oricum, nici o sansa sa obtina arma atomica mai devreme de cativa ani buni. Potrivit mai multor estimari - pe care le-am prezentat in timp, in "Dosare Ultrasecrete" - Iranul nu poate deveni o forta nucleara inainte de cinci-zece ani, conform surselor franceze si americane.
Premierul Ehud Olmert a schimbat, in mod istoric, traditionala negare israeliana a potentialului nuclear al statului evreu. Si a recunoscut, in decembrie 2006, ceea ce devenise demult o evidenta: Israelul este o putere nucleara.
O mare parte a experientelor nucleare ale Israelului au fost facute in colaborare secreta cu China si Republica Sud-Africana. Astazi, Israelul dispune de un larg arsenal care include "bombele cu neutroni" (care ucid tot ce-i viu fara sa atinga cladirile si instalatiile), rachete balistice cu care Israelul poate lovi Moscova, rachete de croaziera, etc.
In iunie 2000, un submarin israelian a lansat o racheta de croaziera, care a lovit o tinta situata la aproximativ 1.000 de mile. Israelul devenind astfel al treilea stat - dupa SUA si Rusia - capabil de o asemenea performanta.
Israelul produce arme chimice si biologice la "Nez Tziona Biological Institute". (Usi Mahnaimi, "Israel Jets Equipped for Chemical Warfare", "Sunday Times", 4 octombrie 1998)
In 1998, "Sunday Times" a dezvaluit si ca Israelul - utilizand rezultatele de laborator din Africa de Sud - lucra, in cel mai mare secret, la "etno-bomba", prin identificarea unor gene tipice arabilor, dupa care se crea o bacterie ori virus modificat genetic. Dedi Zucker, un membru de stanga din Knesset, a denuntat acest gen de cercetari: "Din punct de vedere moral, bazandu-ne pe istoria noastra, pe traditia si experienta noastra, o asemenea bomba este monstruoasa si trebuie sa fie interzisa." (Usi Mahnaimi, Marie Colvin: "Israel Planning, "Ethnic Bomb", "Sunday Times", 15 noiembrie 1998)
Nasterea bombei atomice israeliene
Secret de stat absolut in Israel pana in decembrie 2006, programul nuclear al statului evreu a debutat inca de la sfarsitul anilor '40. "Parintele bombei atomice" israeliene a fost Ernst David Bergmann, omul care, in 1952, a creat "Israel Atomic Energy Commission".
Franta a fost prima putere care a ajutat din plin tanarul stat sa inceapa construirea bombei atomice, prin ridicarea la Dimona a reactorului de uraniu, precum si a fabricii de reprocesare a plutoniului de langa Bersheeba, in desertul Negev.
Desi Israelul a sustinut tot timpul ca reactorul de la Dimona ar fi doar o "fabrica de textile", masurile de securitate de acolo indicau cu totul altceva.
In 1967, Israelul nu a ezitat si a doborat un avion "Mirage" din cadrul lui "Israeli Air Force", care se apropiase - nejustificat si neautorizat - prea mult de reactor. Iar in 1973, a doborat o aeronava civila libiana, care se "abatuse" de la ruta sa de zbor, si se indrepta spre Dimona. (Warner D. Farr: "The Third Temple Holy of Holies; Israel Nuclear Weapons", Air War College, sept. 1999)
Potrivit lui Seymour Hersh ("The Samson Option"), Israelul a participat, la inceput, la testele nucleare franceze din Algeria. Posedand o tehnologie nucleara avansata si savanti de certa clasa mondiala, Israelul a avut o singura problema: obtinerea uraniului. A rezolvat-o, insa, in stil propriu: un comando israelian a sustras transporturi de uraniu din Franta si Marea Britanie. In 1968, Israelul a colaborat cu Germania de Vest, pentru a-si procura 200 de tone de oxid de uraniu. (Mark Gaffney: "Dimona", Amana Books, 1989)
In anii '50 si '60, firma americana "Nuclear Materials and Equipment Corporation"(NUMEC) se pare ca a livrat Israelului, in secret, cantitati importante de uraniu imbogatit. In ciuda investigatiilor FBI si CIA si a audierilor din Congresul SUA, nu s-a putut dovedi nimic impotriva lui NUMEC. (Hersh, op cit., pag. 242-257, Gaffney op. cit. p.65-66)
La sfarsitul anilor '60, responsabilii de la Ierusalim au incheiat un acord cu Africa de Sud, in virtutea caruia Israelul capata uraniu in schimbul expertizei tehnice privind bomba atomica sud-africana. Poreclita si "bomba apartheid".
In 1977, Moscova a avertizat Washingtonul ca satelitii sovietici de supraveghere semnalasera ca Africa de Sud executase un test nuclear in Desertul Kalahari.
La 22 septembrie 1979, un satelit american a detectat un test atmosferic al unei mici bombe termonucleare in Oceanul Indian, in afara apelor teritoriale ale Africii de Sud. Dar, datorita implicarii Israelului in test, raportul american a fost bine "pieptanat" de o serie de detalii importante. Ulterior, din surse israeliene, s-a putut afla ca fusesera executate nu unul, ci trei teste cu mini-obuze nucleare israeliene.
Colaborarea dintre Ierusalim si Pretoria a continuat neabatut pana la prabusirea regimului de apartheid si preluarea puterii in Africa de Sud de catre un negru, Nelson Mandela. Aceasta colaborare s-a axat si pe dezvoltarea si testarea unor rachete nucleare cu raza medie de actiune, precum si pe dezvoltarea unei artilerii "high-tech". Africa de Sud a facut importante investitii in Israel, iar statul evreu a ajutat-o sa "ocoleasca" sanctiunile internationale pentru politica sa de apartheid.
Nu numai Franta si Africa de Sud au ajutat Israelul in construirea bombei atomice. Ci si Statele Unite. Mark Gaffney, in "Dimona, the Third Temple" (Amana Books, 1989) scrie ca programul nuclear israelian "a fost posibil datorita unei campanii de dezinformare activa, executat cu complicitatea Washingtonului".
In 1955, SUA au furnizat Israelului un mic reactor nuclear sub auspiciile programului "Atoms for Peace". Atomistii israelieni s-au format stiintific in universitati americane, unde erau bine primiti la experimentele nucleare de laborator.
La inceputul anilor '60, la Dimona functiona un reactor obtinut clandestin de la o companie ameriana "Tracer Lab", care furniza reactoare printr-o alta firma, belgiana, sub obladuirea lui "National Security Agency" si CIA. (Peter Hounam: "Woman from Mossad", vison Paperback, 1999). In 1979, Jimmy Carter a oferit un satelit de spionaj KH-11, utilizat doi ani mai tarziu, in 1981, la bombardarea de catre Israel a reactorului nuclear irakian de la Osirak.
Prin Administratiile Nixon si Carter - apoi in mod accelerat sub Reagan - transferurile de tehnologie nucleara avansata americana catre Israel au continuat, pana in prezent.
Dezvaluirile lui Vanunu
Politica de opacitate totala a Israelului privind programul sau nuclear, a primit o lovitura teribila in 1986. Mordechai Vanunu, care lucra la centrul nuclear Dimona, din Desertul Negev, la uzina de reprocesare a plutoniului, fusese concediat in 1985. Vanunu era un om cu vederi de stanga, care simpatiza cauza palestinienilor. Era membru al "Rakkash" - partidul comunist israelian - si era atent monitorizat de Mossad. Vanunu nu a fost singurul concediat in noiembrie 1985. Altor 180 de atomisti israelieni li s-a desfacut atunci contractul de munca, din acelasi motiv: "ratiuni de securitate". Vanunu s-a mutat imediat in Australia, unde a cunoscut un reporter al publicatiei britanice "Sunday Times". (Hebdomadar care pe 6 ianuarie a.c. - asadar, dupa 20 de ani - a publicat materialul cu planurile secrete ale Israelului de bombardament nuclear a Iranului.) Vanunu a semnat un contract pentru publicarea unui material ilustrat cu fotografii facute in secret de el insusi la centrul nuclear Dimona.
La 5 octombrie 1986, "Sunday Times" a publicat materialul extraordinar scris de Vanunu alaturi de fotografiile secrete si de planul centrului nuclear de la Dimona. Pe baza informatiilor furnizate de Vanunu, expertii militari au estimat ca Israelul poseda deja circa 200 de bombe termonucleare, miniaturizate. Si ca producea destul plutoniu cat sa fabrice - in 1986 - circa 12 bombe pe an. "Este vorba despre o operatiune de mare anvergura" - a concluzionat un analist american, citat de Seymour Hersh.
Pentru a-l aduce inapoi in tara pe "tradator", Mossadul a recurs la o tehnica pe cat de veche pe atat de eficienta: femeia fatala. In timpul sederii sale la Londra, Vanunu a cunoscut o superba "americanca", Cindy Hanin, de care s-a indragostit fulgerator. Femeia parea ca-i impartaseste sentimentele. Ea a fost cea care i-a propus o "calatorie romantica" la Roma. Acolo ar fi locuit, chipurile, sora ei. In realitate, la adresa respectiva ii astepta un comando al Mossad. Sub privirile "iubitei" sale (in realitate agent israelian), Vanunu a fost imobilizat si sedat. Odata adormit, fizicianul a fost "impachetat" intr-o lada de marfa si transportat imediat cu o furgoneta in portul "La Spezia". Lada a fost varata intr-un cargo, cu destinatia Israel. Sub atenta supraveghere a unor "turisti" evrei.
Mordechai Vanunu a fost judecat si condamnat pentru tradare. A petrecut 18 ani in inchisoare, fiind eliberat abia anul trecut. Mossadul continua, insa, sa-l tina sub o atenta supraveghere.
Strategia nucleara a Israelului: diplomatia "amenintarii neconventionale"
Dupa "scandalul Vanunu" - cand opinia publica a aflat din paginile lui "Sunday Times" ca Israelul poseda circa 200 de focoase nucleare si ca in Desertul Negev nu este o "fabrica de textile", ci un centru nuclear - statul evreu a schimbat tactica.
De unde pana atunci negase ca ar detine arma nucleara, Israelul a trecut imediat la "mitologizarea" ei, exploatand-o diplomatic cu multa abilitate. Oficial, subiectul a ramas tabu. Responsabilii de la Ierusalim nici nu confirmau, nici nu dezminteau existenta unui arsenal neconventional. Totusi, zvonurile (uneori exagerate) despre capacitatile nucleare israeliene au fost incurajate si subtil speculate de statul evreu. Diplomatia de la Ierusalim a reusit performanta de a utiliza "descurajarea nucleara" fara sa recunoasca, totusi, in mod explicit ca ar detine armament de acest tip. Aluziile erau suficiente pentru a intimida. Nici un stat din regiune nu putea ramane indiferent la afirmatii de genul: "daca se va simti amenintat, Israelul este decis sa se apere, recurgand la orice arma".
Acest gen de "presiune neconventionala" a adus Israelul - in doar 20 de ani - la masa marilor puteri, discutand astazi de la egal la egal cu fiecare.
In 1983, Ariel Sharon a utilizat aceasta arma diplomatica, propunand Indiei sa atace, impreuna cu Israelul, facilitatile nucleare ale Pakistanului, perceput ca stat islamic.
Shimon Peres o recunoaste deschis atunci cand afirma: "Detinerea unui sistem nuclear da sansa Israelului de a-l utiliza pasnic, prin descurajarea unor scopuri ostile. Adica, de a obliga cealalta parte sa accepte cererile Israelului si sa semneze tratatele de pace." (Gaffney, op. cit., p. 131)
Israel Shahak este chiar mai direct: "Dorinta de pace, despre care se spune ca ar fi proprie Israelului, nu este dupa mine si un principiu al politicii israeliene. Pe cand dorinta de a extinde influenta si dominatia Israelului este". Si: "Israelul, in mod clar, incearca sa castige hegemonia intre statele din Orientul Mijlociu." (Israel Shahak "Open Secrets: Israeli Nuclear and Foreign Policies", Londra, Pluto Press, 1997)
Detinerea unui arsenal nuclear, a permis Israelului sa protejeze regimuri arabe "prietenoase" fata de Israel. Ba chiar sa se implice activ in viata lor politica interna, lichidand insurectii ale unor elemente considerate anti-israeliene. Asa cum s-a intamplat la Beirut ("Sabra si Shatila"), in 1982. Interventie care a dus la moartea a 20.000 de persoane. Cei mai multi civili.
Presiuni asupra marelui aliat
Nici macar Washingtonul nu este imun in fata "presiunii neconventionale" israeliene. Responsabilii americani stiu ca Ierusalimul poate sa actioneze si pe cont propriu, fara sa aiba neaparat acordul prealabil al Statelor Unite. Asa cum s-a intamplat in 1981, cand aviatia israeliana a bombardat masiv reactorul nuclear irakian de la Osirak.
Francis Perrin - "parintele" bombei nucleare franceze - observa: "Bomba nucleara israeliana are rolul de a-i "speria" pe multi, inclusiv pe americani. Dar nu pentru ca ar fi indreptata contra lor, ci pentru ca israelienii le vor spune americanilor: daca voi nu ne ajutati, intr-o situatie critica in care va cerem ajutorul, atunci nu ne ramane decat sa utilizam bomba nucleara." ("Sunday Times", 12 oct. 1986)
In 1973, in timpul razboiului de Yom-Kippur, Ierusalimul a amenintat Administratia Nixon ca va recurge la optiunea nucleara, daca Statele Unite nu trimit urgent rachete "AWACS" fortelor armate israeliene. Si Washingtonul a cedat. S-ar putea ca si mediatizarea intensa a planurilor de atacare a Iranului sa faca parte tot din strategia "presiunii neconventionale".
In 1987, Amos Rubin - consilierul economic al premierului Yitzak Shamir - s-a adresat SUA, declarand: "Pentru ca Israelul sa nu devina dependent de armele nucleare, am cerut SUA trei miliarde de dolari pe an, ca ajutor." (Gaffney, op. cit. p.153)
Se stie ca Jonathan Pollard, celebrul spion al Israelului din cadrul NASA, avea, printre altele, si misiunea de a transmite catre Ierusalim fotografiile facute de satelitii americani de spionaj, obiectivelor nucleare ale URSS.
De la lansarea in 1988, a primului satelit de spionaj israelian, statul evreu nu mai depinde la acest capitol de bunavointa Washingtonului. Mai putem cita un alt important articol: Geoffrey Aronson, "Hidden Agenda. US-Israeli Relations and the Nuclear Question", aparut in "Middle East Journal", in toamna lui 1992.
Implicatiile regionale si internationale
Ignorat in mare parte de mass-media, un eveniment petrecut la 22 februarie 2001 (in plina criza din Golf) in Orientul Mijlociu, demonstreaza cat de aproape este aceasta regiune de un posibil conflict nuclear cu consecinte internationale.
"Sunday Times" si "Debkafile" din 23 februarie 2001 dezvaluiau ca Israelul intrase - cu o zi inainte - in alerta maxima, dupa ce fusese avertizat de Washington ca sase divizii blindate irakiene - stationate in Siria - se apropie de granitele sale. In acelasi timp, informarile americane vorbeau si de pregatirea lansarii din Siria a unor rachete sol-sol, de provenienta ruseasca, asupra Israelului.
A urmat un atac aerian, cu 42 de avioane americane si britanice la granita israeliano-siriana. Debkafile sustine ca diviziile irakiene din Siria aveau misiunea sa testeze reactia Israelului la o astfel de actiune.
Consecventi cu politica lor de "amenintare neconventionala", israelienii au avertizat imediat Irakul ca sunt pregatiti in orice moment pentru un atac preventiv cu bombe cu neutroni.
Arsenalul nuclear israelian are profunde implicatii asupra situatiei politice din Orientul Mijlociu, si asupra situatiei internationale. Israel Shahak sustine ca Israelul nu este interesat de o pace generala. Ci de una care sa-i ofere toate garantiile de securitate si sa-i respecte interesele si ambitiile. "Insistenta Israelului asupra folosirii independente a armelor nucleare trebuie, de aceea, vazuta ca fundament al strategiei sale atomice." (Shahak op. cit., p. 150)
Potrivit lui Seymour Hersh, "dimensiunile si sofisticarea arsenalului nuclear al Israelului permit unor oameni ca Ariel Sharon sa viseze la retrasarea hartii Orientului Mijlociu".
Ze'ev Shiff, un expert militar israelian, este si mai direct in "Haaretz": "Cine crede ca Israelul va semna vreodata conventia ONU de non-proliferare nucleara, este un visator incurabil."
Munya Mardoch - director la "Israeli Institute for the Development of Weaponry" - afirma in 1994: "Sensul moral si politic al armelor nucleare este ca statele care renunta la posesia lor devin state-vasale." Intelegand acest mod de gandire, statele arabe vor incerca, insa, sa-si dezvolte la randul lor, arsenalul neconventional.


Despre autor:

Ziua

Sursa: Ziua


Abonează-te pe


Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.