Arbiter rerum

Cu ajutorul PLD, PD a reusit sa iasa din incercuire, dar nu a rezolvat dilema capacitatii de coalizare. In aceste conditii, chiar daca bascularea guvernului Tariceanu ramine inca posibila, ea nu poate constitui prima preferinta a democratilor.



Schimbarile de echilibru pe scena politica romaneasca sint in plina desfasurare. Cele doua congrese extraordinare, cel al PSD din decembrie 2006 si cel al PNL din ianuarie 2007, sint marturie. Dupa doi ani de expectativa, PD incepe sa se defineasca drept un partid arbitru, luind, incet, dar sigur, locul PNL. Aparitia Platformei si transformarea acesteia in partid i-a permis sa iasa, partial, dintr-o izolare la care fusese impins de prioritatile institutionale ale lui Traian Basescu. Fara ca dependenta fata de liderul informal, dar indiscutabil, de la Cotroceni sa scada, PD incepe sa se defineasca drept un partid cu tendinta hegemonica, concurind PSD in sondaje si PNL in planul jocului coalitiilor multiple. In efortul sau de a deveni un partid de talie mare, PD este obligat, aproape impotriva vointei, sa se reconstruiasca ca partid arbitru.

Pentru ca, dupa Conventia FSN din martie 1992, PD, mostenitorul formal al Marelui Front, devenise un partid de talie mica spre medie, cu un potential relativ limitat de coalitie, vocatia sa de grupare de opozitie imprimase un stil politic caracteristic, cu o nota accentuata de agresivitate. Strategia de la mic la mare adoptata oferea avantaje clare: permitea deschiderea unor fronturi secundare in care adversarul isi epuiza avantajul, asigura flexibilitatea organizatiei si motiva membrii, totul pe fondul unei economii importante de resurse. David este totdeauna simpatic in fata uriasului Goliat. Urmarile acestei abordari se vad si astazi, dar situatia nu poate continua. PD este obligat sa se adapteze. Cota din sondaje si interesele institutional-politice ale lui Traian Basescu obliga PD la o schimbare de strategie. Si cum marele partid postelectoral al fuziunii, proiectat in laboratoarele secrete ale liderilor Aliantei prin 2004, nu mai e cu putinta, atunci transformarea PD in partid dominant devine o optiune nu doar posibila, ci si fezabila. Daca fuziunea dintre PD si PNL era, in fond, o varianta adaptata contextului a mai vechiului proiect din 1998 al partidului stingii, gindit de unii lideri istorici ai PD ca o varianta comoda de asigurare a majoritatii prin reconstituirea FSN-ului initial, noua ipostaza de partid dominant cu vocatie guvernamentala pune partidul lui Traian Basescu in fata unei experiente inedite. Pragmatismul nonideologic imprimat de Traian Basescu a asigurat aderarea progresiva, incepind de la Congresul din 2005, la cel mai important partid european al momentului, PPE. Dar aceasta scamatorie politico-ideologica nu a folosit partidului pe plan intern.

Construit prin opozitie la FDSN-PDSR-PSD, fara o viziune ideologica clara, mizind pe avantajele imediate ale personalizarii conflictului politic, intii in varianta nouazecista, Iliescu-Roman, apoi in cea a inceputului de secol douazeci si unu, Nastase-Basescu, PD si-a creat atit o imagine a unui partid de reactie, cit si o cultura a impotrivirii sistematice. Iesirea din starea de opozitie se dovedeste insa dificila, dar, intre timp, situatia tactica s-a transformat, iar perpetuarea ei devine contraproductiva. Izolarea politica a ultimilor doi ani a limitat marja de manevra a democratilor, iar conflictul cu PNL, stimulat de tensiunea institutionala si personala dintre primul-ministru si presedinte, a accentuat neincrederea celorlalte grupuri politice.

Dincolo de vacarmul si instabilitatea Aliantei, obiectivele politice pe termen mediu si lung ale celor doua partide, PD si PNL, par diferite. PNL este interesat sa isi defineasca un potential de coalitie care sa ii permita participarea la orice aranjament guvernamental. Pentru aceasta, o talie medie (in jur de 15%) este mai mult decit suficienta, putind asigura, in conditiile multipartidismului romanesc, participarea la aproape orice formula de guvernare si chiar, datorita potentialului ridicat de negociere si santaj, la conducerea Guvernului. PD, in schimb, s-a metamorfozat in partid dominant, iar noile imprejurari obliga. Cu ajutorul PLD, PD a reusit sa iasa din incercuire, dar nu a rezolvat dilema capacitatii de coalizare. In aceste conditii, chiar daca bascularea guvernului Tariceanu ramine inca posibila, ea nu poate constitui prima preferinta a democratilor. Pe de o parte, ei nu isi pot asuma distrugerea Aliantei, chiar daca PLD forteaza in aceasta directie, pe de alta parte, nu se contureaza nici o alta majoritate. Chiar si in cazul, improbabil, al alegerilor anticipate, formarea majoritatii guvernamentale ramine improbabila, iar plonjarea Romaniei intr-o criza politica deschisa ar crea probleme suplimentare.

Prim examen real al noii arhitecturi politice, alegerile europene vor fi un barometru exact al starii de fapt. In functie de rezultate se vor contura diferite solutii, dar PD este relaxat. Deja PSD, prin declaratiile noului secretar general, Titus Corlatean, a plasat PD pe prima pozitie, iar jocul de-a majoritatea cu PLD a reasezat raporturile cu PNL. Aproape de postura de arbitru de ultima instanta al politicii, PD mai are un singur obstacol pentru a deveni arbiter rerum, arbitrul absolut al jocului: confirmarea electorala.

---

Despre autor: