"La Marche de l'Empereur" spre Europa

Am revenit pe vechiul continent. Cu milioane si milioane de chipuri - senine, entuziaste, intelepte, reticente, neincrezatoare sau tacute - in diversitatea noastra multietnica si temperamentala, de crestini smeriti sau balcanici nonconformisti. Derutati, intrucatva, de ocolisurile asteptarii - si asta nu pentru ca Europa ne-ar fi respins sau sfidat, din start, ci pentru ca aceia de care depindeau preparativele aderarii noastre au intarziat, cu buna-stiinta, la copca pescuitului interzis: acoperindu-si, in voie, averile dobandite din privatizari ilegale, proliferand tacticos "malformatiile " trecutului regim sau aparand savant impostura; anesteziind simtul civic, ridicandu-si caraghioase pagode de rasfat si imbuibare, in vazul public, pe mosia numita Romania.
Am intrat, in sfarsit, in Europa, purificati de focul iluziilor, al visurilor noastre comune de a trai cinstit. Multi dintre noi au fugit, pentru a trai mai bine, in alte locuri de pe continent, fiindca s-a dovedit ca sloganurile fluturate aici nu tin scut foamei si nici facturilor supraincarcate. Altii s-au risipit pe alte si alte meridiane, mai confortabile politic si economic. Dorul de geografia noastra mioritica, de iarba verde de acasa, a ramas aninat intr-o fotografie de album- portret de grup intr-o mare de lacrimi si de regrete. Amintirea raiului de altadata de care ne-am desprins a devenit piesa de muzeu. Poate si pentru ca, ani in sir, fata Romaniei, abia iesita din izolarea si interdictiile impuse de totalitarism, a fost improscata cu rauri de noroi. Pentru unii europeni, existam si inca mai existam, din pacate, prin imaginea falsa cultivata cu acribie de "binevoitorii" care s-au straduit (si au reusit!) sa ne asocieze - fara drept de apel - taramului peste care s-a revarsat Cutia Pandorei: al boschetarilor si aurolacilor inocenti, al traficului de carne vie, al comertului cu copii orfani. Groapa de reziduuri a Europei se mutase in Carpati - cu stiinta si bunavointa celor dornici de mirajul imbogatirii - din Moldova, Muntenia sau Ardeal, nu mai conteaza. Concurenta capitalista, intruziunea capitalului strain, actionariatul, ticluit numai spre castigul personal si nicidecum al obstii, au declansat tragedii dincolo de puterea imaginatiei: explozii aranjate in blocuri de locuinte situate in zonele centrale ale oraselor mari, inlocuite peste noapte cu hoteluri luxoase - profitul maxim de "n" stele ridicat pe cadavre si suferinta! -, monumente de patrimoniu transformate in depozite de marfuri sau cine mai stie, sute si mii de hectare de paduri "trecute" peste granita, concesionarea aurului Apusenilor de catre o firma-fantoma venita din lumea larga etc., etc.
Si totusi, straduindu-ne sa uitam toate aceste rani, inca nevindecate, am facut primii pasi in UE in acordurile triumfale ale "Odei bucuriei" de Beethoven. Resurselor culturale ale Europei, care, iata, ne unesc intru speranta, le adaugam muzica lui Enescu, Voronetul, cetatile lui Stefan, Castelul Corvinestilor, minunile Deltei - chiar daca unii europeni, avizati in afaceri, nici n-au auzit ca pe la noi trec rauri, ba chiar si un fluviu multimilenar, Dunarea (?!); le aducem un plus de lumina prin creatiile culturii scrise, demult intrate in Europa, prin ceea ce un Eliade, Cioran, Ionesco sau Vintila Horia au lasat umanitatii, prin valorile artei plastice, care, gratie unui Brancusi, au schimbat perceptia mondiala asupra creatiei moderne, instituind primul semn ce a revolutionat campul artelor vizuale...
Iata de ce revenirea noastra in marea familie europeana trebuia sa se intample. O "intamplare" dincolo de justificari si formulari pretioase. Chiar daca intarzierea - de mai bine de o jumatate de secol - a aderarii, si, cu timpul, a integrarii, ne arunca undeva, intr-o suburbie medievala a batranului continent. Prin precaritatea drumurilor si avalansa gropilor, in care ne afundam, oameni si autoturisme, in egala masura - adevarate capcane ce trimit in spitale sute si mii de oameni. Ca sa nu mai vorbim de distrugerea patrimoniului arhitectural sau incoerenta stilistica a noilor constructii, obladuita de autoritati, in mediul urban si rural, deopotriva; de suficienta politicienilor, fragmentati in grupari razboinice, de abundenta cersetorilor, de lipsa accesului la sapun, de razbunarile cu barda intre clanuri etnice, de pensiile ridicol de mici. Si lista poate continua, inca si inca. O minima igiena mentala ar prinde bine tuturor celor raspunzatori de asemenea anomalii. Pe de alta parte, vaietul lipsurilor intr-o tara in al carei binecuvantat pamant rodeste orice samanta buna, este mai degraba apanajul unei trandavii imposibil de asimilat spiritului autohton. Ne intrebam chiar daca nu se bate prea multa moneda pe incapacitatea noastra de a tine pasul cu mersul natiunilor europene spre mai bine. In timp ce vajnicii denigratori, infatuati inraiti sau iresponsabili, profitori inaltati pe mormanele de arginti adunati din jocurile de contrapartida, se retrag spasiti in barlogurile lor sau tipa, mai tare ca niciodata, lansand in eter insemnele formale ale acceptarii noului statut al Romaniei. Unii, tot de pe la noi, care s-au scaldat in toate apele tranzitiei, schiteaza un rictus amar ce tradeaza pierderi mai mari sau mai mici. Ei vor continua, cu siguranta, sa se scalde si in apele Europei!
Altii, de a caror verticalitate nu ne indoim, pluseaza, marinimos, accentuand pe tabloul unicitatii noastre culturale, cu individualitati inconfundabile, menit sa anuleze inmiit dezastrele care ne-au bantuit pana astazi. Intr-o complicitate sarbatoreasca, noi toti le vedem aspirate ireversibil in aceeasi Cutie a Pandorei, deschisa candva de o mana rauvoitoare.
Asa arata, sumar, chipul frumos al Romaniei in aceste prime zile ale recastigarii apartenentei la Europa - drept istoric, nejustificat franat si tergiversat, care se impunea mai mult ca oricand. Un fel de "La Marche de l'Empereur" pentru perpetuare si nobila supravietuire.

---

Despre autor: