Despre evrei si palestinieni la ora de dirigentie

O a doua intalnire cu reprezentantul Securitatii a avut loc peste circa un an, in 1980. Intre timp, ma mutasem la liceul din Armasesti, aflat la circa 60 de km de Capitala. De acolo puteam face naveta, lunga, zilnica si silnica. Comunitatea liceului ilfovean era demna de un roman. Directorul Ion Saghian, care lua fetele de par si le injura de fata cu toti, in timpul careului, facuse, in perioada stalinista, parte din sistem. In anii '50, condusese o inchisoare si spre batranete primise drept recompensa liceul. Mic univers peste care trona ca un stapan. Alaturi de clanurile imbatranite in rele care isi negociau acolo interesele si vinile, nimerisera si cativa proaspeti absolventi fara nici o legatura cu locul. Naveta a marcat soarta multor oameni meniti pentru alta cariera, dar a produs si intalniri altfel nicicand consumate. Mi-am intersectat acolo destinul cu scriitorul Hanibal Stanciulescu si cu Mia Nazarie, doi intelectuali sadea purtati prin Ilfov de vanturile si valurile vremii. Nu-si terminasera nici ei stagiatura, asa ca la 5.40 dimineata, in Gara de Nord, urcam cu totii in personalul de Urziceni, care avea sa ne aduca inapoi, tot el, spre sase seara. In volumul "Clipa", publicat peste cativa ani, Stanciulescu a oferit o varianta literara a atmosferei si personajelor din Armasesti. Cei care au impartit cu el cancelaria liceului sunt in masura sa spuna ca Stanciulescu nu a imaginat prea mult. A facut mai curand exercitii de observatie si de fidelitate caracterologica. Etichetele pe care le foloseste, cat de fanteziste, nu ajung sa ascunda actorii.
La liceul de la Armasesti eram si diriginte. Printre alte obligatii, o aveam si pe aceea de a tine ore cu elevii la clasa de care raspundeam. Unele cu teme fixate, de genul politica interna, politica externa etc. Le vorbeam despre ce credeam eu ca meritau sa stie. Imi amintesc ca le-am povestit destul de mult despre conflictul israelo-palestinian. Le explicam si ca nu trebuie sa ia exact ce spun ziarele - care pe atunci, intr-o perioada de penurie, facusera nu stiu ce declaratii aiuristice asupra productiei de cartofi.
Despre ce le spuneam copiilor aveam sa fiu intrebat intr-o zi a anului 1980 de ofiterul de securitate, venit la scoala anume pentru discutia cu mine. Era relativ tanar, aproape sters, hainele bateau si ele intr-un gri intunecat. Se vedea marca: Securitate de judet. Nu a fost insistent, nu parea curios, mi-a dat senzatia ca face ce face fara chef, din obligatie. I-am vorbit despre experienta de la scoala, despre cum le explicam copiilor istoria care a dus la infruntarile dintre evrei si palestinieni ... si asta a fost tot. Atunci eram sigur ca vizita a pornit de la Saghian, o bruta cu obsesii de militian care folosea elevii in toate scopurile, inclusiv, era evident, pentru a obtine informatii despre ce vorbeau profesorii in timpul orelor. Nu stiam ca Securitatea isi recruteaza informatori dintre elevi, si ca deci nu era nevoie de Saghian pentru a se trimite note privind continutul lectiilor.
Intalnirea cu securistul la Liceul Armasesti s-a produs insa tocmai la sfarsitul carierei de profesor. Evident, am intrat in conflict cu Saghian. Apoi cu Inspectoratul scolar Ilfov, dupa ce, trimis intr-o tabara de munca cu elevii, am refuzat sa las administratia santierului sa-i puna pe copii sa incarce cu lopata cimentul vraf. Adultii de acolo, tineri activisti sau simpli muncitori, erau atat de ticalositi incat trimiteau elevii de 15-16 ani la lucru in silozul plin cu praf de ciment. Sa se macine plamanii copiilor, nu plamanii lor!
La sfarsitul lui 1980 aveam sa termin stagiatura si sa ma angajez la Institutul de Meteorologie si Hidrologie.
Ion Iliescu si Ana Blandiana la IMH
In institutele de cercetare se ducea o viata dulce - prin comparatie. Mai toate erau supraincarcate cu personal si mai toate ofereau o viata relaxata, ca si cum s-ar fi recompensat lipsa de oportunitati stiintifice si veniturile mediocre. In laboratorul unde am ajuns ma ocupam de partea matematica a modelelor pentru fenomenele hidrologice din bazinele mici. Mai erau acolo ingineri, geografi si geologi, ceea ce determina si standardele cu care se lucra. Mi-era deci usor, imi pregateam lucrarile in primele saptamani, astfel ca eram liber in urmatoarele, perioada in care ma ocupam de ale mele. Atunci m-am obisnuit sa scriu cu litere minuscule, pentru ca cine priveste peste umarul meu sa nu inteleaga ce scriam.
La IMH am auzit prima oara despre Petre Roman. Dusesem un articol la "Revista de Hidrologie", unde prezentam o metoda de ameliorare a indicatorilor statistici pentru sirurile scurte de date. Cum erau cateva gaselnite matematice, mi s-a spus ca va fi dat unui referent care lucra la facultate. Era Petre Roman. I-am memorat numele, caci la revista parea apreciat pentru cunostintele sale. Cand, peste ani, am descoperit ca-l adula pe Mihai Draganescu, autorul enormitatilor "ortofizice", cel care avea sa devina dupa 1990 primul presedinte al Academiei, m-am gandit a nu stiu cata oara: cat de usor se lasa omul sedus de cate un detaliu!
Cat am stat la IMH, am mai nimerit doua persoane foarte prezente in viata mea post-decembrista. Periodic, conducerea Institutului - sau a sindicatului - organiza intalniri cu personalitati banuite a starni interesul cercetatorilor. La un moment dat, a fost invitat Ion Iliescu. Sosise la IMH in postura sa de fost ministru al Apelor. Chemat din curtoazie? Pus pe lista la intamplare? Nu stiu. Prezenta lui a creat un fel de rumoare tacuta in Institut. In timpul celor (cred) doua ore petrecute in sala mare a IMH a vorbit masurat si la obiect. Dar, mai ales, a introdus un subtext critic cu privire la felul in care evolueaza lucrurile, infinitezimale sugestii anticeausiste, care au dat evenimentului o aura memorabila.
A doua invitata a Institutului, a carei prestatie mi-o amintesc bine, a fost Ana Blandiana. Venise nu demult din calatoria ei prin Egipt, de care beneficiase printr-o bursa Herder. Ne-a cucerit de la inceput spunandu-ne: "Imi dau seama ca nu multi dintre dumneavoastra pot sa faca o astfel de excursie in strainatate. Stiu ca am fost privilegiata. Incerc sa va impartasesc macar cate ceva din ce m-a bucurat pe mine." Si-a povestit impresiile nu doar cu harul ei de literata, dar si cu o incredibila caldura. Fara sa foloseasca vorbe ascutite, a impartit cu noi intensa antipatie fata de regimul care ne obliga sa traim naclaiti.
Blandiana a povestit, a pus intrebari ea insasi si a citit din poeziile ei. A lasat in final impresia unei solidaritati cu totul speciale, legatura dintre cel care vorbeste si cei care asculta cand simt cu totii, deasupra, umbra unui Rau respingator. Era in plus, civilizata si, cum spuneam, extrem de calda. Cum sa nu iti ramana in memorie astfel de trairi? Aveam sa revin asupra acestor amanunte mai tarziu, cand trebaluiam amandoi in bucataria Aliantei Civice. Puterea Anei Blandiana de a face ca Alianta sa reziste, din 1991, cand a ajuns presedinta AC, pana in clipa care a parasit aceasta pozitie, a avut la baza calitatile sale umane. Am asistat deseori cand vorbea cu oameni putin sau deloc cunoscuti, veniti la Alianta de peste tot din tara. Avea o empatie pe care nu am mai intalnit-o la absolut nimeni dintre "militantii-sefi" ai organizatiei. Politetea ei contrasta intens cu bruschetea relatiilor dintre oameni, in acei ani.
Dodo
Biroul unde lucram la Institutul de Meteorologie si Hidrologie era o adevarata expozitie de oameni. Se vorbea mult, se spuneau neincetat bancuri si se facea bascalie pe seama lui Ceausescu. Nu toti, iar recalcitrantii nu in aceeasi masura, dar atmosfera cam aceasta era. Practic, nu vad cum mai putea Securitatea sa-i fi pedepsit pe "vinovati" la mijlocul anilor '80, de vreme ce bascalia era atat de raspandita. Nu se ramanea la ironii discrete. Inchipuiti-va pe cineva venind la serviciu si cerand un bulin motivand starea de voma. "Voma, de ce?", venea de la colegi intrebarea asteptata. "M-am uitat aseara la televizor. Iar a vorbit Ceausescu." Urma un hohot rasunator. Unii riscau exprimandu-si cu voce tare si interesul pentru plecarea din tara.
Existau si persoane nefaste, si momente dramatice. Petre Stanciu, secretarul de partid, plecat de la el din sat cu o pofta teribila de parvenire, facea din cand in cand cate o demonstratie de autoritate. De cele mai multe ori, cu un efect anemic. Avand in vedere marea diversitate a personalitatilor si a ceea ce avea fiecare in spate, lui Stanciu ii ramanea sa traga sforile si sa-si reverse umorile in spatele usilor sigilate. Devenit la catva timp de la revolutie directorul Institutului de Hidrologie si Gospodarire a Apelor - doar fusese secretar de partid! -, acest inginer pe cat de tenace, pe atat de limitat intelectual a ajuns subiect al presei. Un articol din martie 2005 aparut in "Curentul" numea Institutul "mosia directorului Petre Stanciu". De ce?, rezulta din explicatiile date de autor.
Sotia unui coleg de laborator, traducatoare de limba engleza in acelasi Institut, a murit dupa ce i s-a refuzat asistenta medicala. Ramasese insarcinata, un doctor a ajutat-o sa avorteze, aparusera complicatii, ea nu a vrut sa spuna numele celui la care apelase, iar procuratura a interzis medicilor sa o ajute. O crima. Absolventa Facultatii de Limba Engleza, era o persoana tanara, emancipata, vie, fara nici o predispozitie sa ajunga victima. A lasat in urma un copil de patru ani.
Dar pentru tema acestor amintiri, cea mai importanta a fost reintalnirea la Institut cu Teodor Vulcan - Dodo, pentru cei apropiati. El avea sa devina "partenerul" perioadei de disidenta. Am fost alaturi de la inceputul anului 1981 pana in 1987, cand a reusit sa emigreze in Statele Unite. Multe contacte care se vor dovedi esentiale pentru ceea ce planificasem si pentru strapungerea Cortinei de fier le-am avut prin el. Si a mai fost caldura sufleteasca cu care ma invaluise si, in acest fel, ma protejase in anii cand nu puteam impartasi cu altcineva cele mai ferite ganduri.
Ajuns in America, Dodo a facut tot felul de interventii ca sa ma ajute. Dupa revolutie, Dorin Tudoran mi-a povestit despre discutiile lui telefonice cu Teodor Vulcan, care tot insista pe langa el, sa faca ceva, sa ma salveze scotandu-ma din tara. Mi-a spus Tudoran: "Nu am vazut nici un roman sa aiba grija de alt roman cum s-a intamplat cu prietenul tau."
Bucura-te!
Pe Dodo il cunoscusem in primul an de facultate. Eram cazati la caminele din Bulevardul 6 Martie si ne antrenam pe terenurile din spatele caminelor. Faceam si eu, si el, jogging, asa ca mai multe luni ne-am dat intalnire sa ne sustinem ritmul alergand impreuna.
L-am gasit dupa angajare la Institutul de Meteorologie si Hidrologie. Aveam atunci mult mai multe sa ne spunem. Ne-a legat mai ales interesul comun pentru yoga si cam aceleasi lecturi anticomuniste. Invoca des Ferma animalelor, a lui Orwell. Pe mine alegoria prea ingrosata a cartii m-a respins, am tinut la romanul 1984, despre care am si scris un eseu.
Amandoi pastram in memorie ce li se intamplase parintilor. Intr-o zi, dupa ce i-a murit tatal, Dodo a venit la mine tulburat de discutia avuta cu administratorul blocului unde tatal sau locuise. Cand securistul care l-a cautat pe administrator, sa intrebe despre domnul Vulcan - ceea ce facea periodic - a aflat ca acesta murise, nu si-a putut stapani satisfactia: "Am scapat si de asta!".
Dodo era o figura cu totul neconventionala in lumea IMH. Cunostintelor pe care le intalnea pe culoarele Institutului li se adresa cu o figura radioasa: "Bucura-te!". Ii sfatuia pe toti sa foloseasca rostopasca, le explica de ce e bine sa fii vegetarian, celor mai informati le propunea sa faca sedinte de shank prakshalana. Un om cu un astfel de comportament nu avea absolut nici o sansa sa faca vreo cariera profesionala intr-un institut socialist, desi era foarte dotat. La liceu ajunsese la olimpiade internationale de Fizica, cunostea bine mai multe limbi - engleza, spaniola, germana, franceza -, citea lucruri foarte diverse. In lumea noastra, a fizicienilor, exista distinctia dintre teoreticieni si experimentalisti. Nu sunt multi talentati pentru amandoua. Dodo le combina. Avea imaginatie teoretica. Cand l-am reintalnit la inceputul anilor '90 in Statele Unite, tocmai finalizase un model neliniar de dinamica atmosferica ce ii demonstra ca efectul de sera accentueaza nu atat incalzirea, cat amplificarea perturbatiilor. Peste cativa ani, mai multe laboratoare par sa ii fi dat dreptate.
Dodo era credincios, fara sa suporte urma vreunui dogmatism. Pentru el crestinismul insemna la modul cel mai concret iubire, iar intre disciplinele yoga fusese atras de bahti yoga - yoga devotiunii. Imi spunea, necajit ca nu pot impartasi bucuria lui: "Incearca sa te rogi!" Eu, care nu-mi acceptam nici un fel de iluzii, am incercat de cateva ori sa o fac pentru el. Imi auzeam cuvintele ca un sunet mecanic si rece. "Nu merge Dodo", i-am spus, "Nu sunt facut pentru asta".
Avea o teribila dorinta sa ajute. Nu a fost prieten de-al lui care sa se fi mutat si la care Dodo sa nu fi mers pentru a-i cara mobilele. In acei ani, eu imi luasem cativa stupi. Daca as fi fost dat afara, sa nu fiu arestat ca "parazit", cum stiam ca li se intamplase unor indezirabili ai regimului. Am petrecut nopti cu el mutand stupii dintr-un loc in altul, la vremea culesului de nectar.
Sa fi schimbat timpul ceva din perspectiva pe care am avut-o asupra prietenului meu? Acum 15 ani scrisesem urmatoarele cuvinte: "Teodor traia mult mai concret, mult mai deschis aventura binelui. Strangea <<cazuri>>, informatii despre victimele regimului: biserici demolate, orbi neputinciosi cazuti in mainile unor tortionari, copii si neveste care nu primeau viza pentru a-si reintalni tatal (sotul) ramas pe nu stiu unde, si incerca sa le faca stiute in Occident. Prin colaborarea cu Teodor Vulcan intrau in viata mea un aer de pitoreasca clandestinitate, extraordinarul sentiment al binelui anonim, intrau si oameni noi." Astazi, citind aceste randuri, simt acelasi lucru. Singura diferenta ar fi ca astazi am mai mult timp pentru detalii si sunt mai motivat sa vorbesc despre aceste istorii.

---

Despre autor: