Unele gazete si-au amintit ca, in toamna aceasta, se implinesc 50 de ani de la declansarea revolutiei de la Budapesta. Au fost pomenite cateva reactii in mediul intelectual romanesc si au fost citate cateva personalitati politice (intre ele, Corneliu
Unele gazete si-au amintit ca, in toamna aceasta, se implinesc 50 de ani de la declansarea revolutiei de la Budapesta. Au fost pomenite cateva reactii in mediul intelectual romanesc si au fost citate cateva personalitati politice (intre ele, Corneliu Coposu) care, intr-un chip sau altul, si-au manifestat simpatia fata de evenimentele de atunci. Sociologul Vladimir Tismaneanu, care conduce o comisie prezidentiala, s-a referit si el la ceea ce s-a intamplat in Ungaria si la reactiile romanesti. N-as interveni in aceasta discutie daca n-as avea sentimentul ca acest moment din societatea romaneasca (1956-1958) este ignorat aproape cu obstinatie de istoricii, politologii, sociologii care se ocupa de istoria postbelica. Rareori (cum s-a intamplat zilele acestea) cineva isi mai aminteste ca atunci a existat o represiune salbatica in lumea studenteasca si, prin extindere, in lumea intelectuala, ca multi tineri au fost exclusi din Facultate, altii inchisi sau dati afara din slujbe. Cum am trait aceste evenimente, stiu ce vorbesc. Toata lumea buna este indignata (pe buna dreptate, de altfel) de "mica revolutie culturala" din 1971 sau de presiunile ideologice si persecutiile din anii '80, dar, repet, este uitat faptul ca in 1956-1958 au existat mai multe procese politice, demascari publice, in fine, autoritatile comuniste, speriate de ceea ce s-a petrecut la Budapesta, au reactionat cu violenta. Nicolae Corbeanu, jurnalist stabilit in Germania si Mihai Stere Derdenea, profesor vesnic suplinitor, au relatat in cartile lor de memorii (Amintirile unui las si, respectiv, Marturia unui neinvins) tragediile prin care au trecut studentii si profesorii universitatii bucurestene in acea perioada. Am trecut, cum am precizat, prin aceste evenimente si, fara a face caz de situatia mea, pot spune ca, dupa 1950-1952, cand mii de studenti romani au fost bagati in inchisoare, in 1956-1958 a fost al doilea val important de represiune in lumea universitara. Era suficient sa trimiti un articol la Scanteia Tineretului in care sa ceri mai multe informatii despre ce se petrece la Budapesta, sa aduci vorba, intr-o convorbire, despre romanii din Basarabia sau sa participi la o discutie despre starea (proasta) a romanului si a poeziei romanesti pentru "a fi pus in discutie" (o sintagma care mi-a terorizat tineretea), acuzat, demascat si, nu de putine ori, trimis la puscarie. Asa s-a intamplat, in fond, cu Paul Goma, asa a patit poetul si colegul meu Stefan Negrea, spanzurat (s-a spanzurat el, a fost spanzurat de gardieni?) in celula, printr-o tragedie similara a trecut un alt coleg de la Facultatea de Filologie din Bucuresti, Lupas, fost muncitor. Imi amintesc, azi, de ei, la 50 de ani de la evenimentele care ne-au marcat, in fond, viata, imi amintesc si de altii care s-au purtat, atunci, curajos si au platit. Nu-i uit nici pe judecatorii, acuzatorii, turnatorii nostri. Imi vine in minte scena in care, timp de aproape 20 de ore, au fost judecati ca hotii de cai studentii din anul al V-lea de la Filologie, "pusi in discutie" pentru ca nu-si tinusera gura, se dovedisera prea curiosi cu ce se petrece in tara vecina si ce se petrece in patria noastra socialista sau, pur si simplu, erau trasi la raspundere pentru ca nu denuntasera pe colegii sau profesorii care spusesera nu stiu ce, ceva nepermis. Un cosmar. Am trecut prin el si m-am ales cu o excludere si cinci ani de somaj. Putin, usor, floare la ureche in raport cu ce-au patimit altii. Profesorul nostru de italiana, D. D. Panaitescu (fiul lui Perpessicius), a fost inchis pentru ca nu a denuntat "grupul Derdenea" de la Facultatea de Ziaristica. Ce tragedie in familia marelui eminescolog, cate memorii, interventii, audiente! Au sarit, atunci, in ajutorul lui Perpessicius doi intelectuali de marca, doi oameni de bine, Tudor Vianu si Geo Bogza. Fiind solicitat ca martor al apararii, am fost la proces si am vazut ce poate sa faca justitia militara cu niste intelectuali care indraznisera sa aiba pareri. Atunci am inteles cat de grav impardonabil este delictul de opinie intr-un regim in care, vorba unui poet care a trecut si el prin inchisoare (ma refer la Ion Caraion, condamnat la moarte) pretul omului a scazut si cat de usor poti lovi niste oameni tineri. Si cat de repede si de bine poti inventa o culpa majora si, in marginea ei, poti organiza o represiune. Nu-mi iese din cap momentul in care, in marele amfiteatru de la R III, un profesor de lingvistica a prezentat "cazul" meu in fata studentilor sovaielnici. Stateam, obosit, in banca si-l ascultam aproape cu incantare: vorbea bine, frumos, calm, cu argumente.
Discursul era legat, logica-perfecta, retorica mi se parea ireprosabila. Profesorul plasa din cand in cand in discursul lui cate o gluma, savura succesul si revenea, apoi, la demonstratia lui seducatoare. Uitasem ca era vorba de mine si-l urmaream cu o sporita curiozitate. Bine zice, spuneam eu in gand, cat de inteligent este, aproape m-a convins asupra vinovatiei mele. Ce-a urmat, am zis. Inca o data: eu am scapat relativ usor. Altii (ma gandesc, in afara de cei citati mai inainte, la Sorin Titel, la Mihai Nicolae - profesor si prozator, ca sa-i pomenesc numai pe cei care nu mai sunt in viata) au ispasit mai mult si mai greu decat mine. In 1958, a urmat alt val de represiuni: adunarile publice (in fapt, judecatile publice din Aula de la Facultatea de Stiinte Juridice, mitingurile demascatoare de la Sala Floreasca etc.). Regimul de atunci nu se juca, voia sa bage groaza in intelectualii (cu precadere tineri) care isi permiteau necuviinta de a gandi liber. Ceva mai liber decat altii.
Despre autor:
