Nu-si pierduse zambetul

M-a intampinat cu acelasi zambet bonom pe care-l stiam de decenii. Era in subsolul rece si ostil al capelei cimitirului Bellu. Intr-un alt ungher, un tanar cu plete si ochelari, aproape un copil, isi privea indurerat mama culcata pentru vecie intr-un sicriu de om sarac. Al lui Grigore Popp (1932 - septembrie 2006) era de lemn bun, frumos lustruit, stralucitor. Banuiesc ce eforturi disperate a facut familia sa i-l cumpere. Sub lintoliul alb, straveziu, prietenului, colegului, celui pe care il iubeam ca pe un frate, i se ghicea surasul, acum impietrit. Era imbracat intr-un costum negru, sobru, purta cravata, asa cum nu-l mai vazusem niciodata. Nu apucase sa-si ia ramas bun de la mine, pentru ca eu eram plecat, si abia asteptam sa ma intorc si sa-i telefonez, asa cum faceam zilnic. Doream sa-i povestesc ce vazusem in Balcicul pe care el il vizitase cu multi ani in urma. Dar Grigore n-a mai avut rabdare si a pornit, la intalnirea cu Tudor Vornicu, inaintea sosirii mele.
L-am vazut pentru prima oara la o adunare unde invitasem pe cativa dintre cei care ar fi putut imbunatati calitatea precara a emisiunii radiofonice de satira si umor. Era un tanar subtire, frumusel, cu o mustacioara tunsa cochet. Odata cu trecerea timpului, se implinise, castigase in kilograme cam mult peste greutatea normala, ceea ce il determinase pe Ion Baiesu, cu hazul lui inimitabil, sa spuna o mica rautate : "Popp este scriitorul care are mai multa pofta de mancare, decat pofta de scris". Evident, Baiesu exagerase. Dar ce este humorul daca nu o exagerare? Adevarul este ca Grigore Popp era deosebit de talentat. Gasea cu usurinta poanta, jocul de cuvinte, situatia comica, paradoxul, aforismul, pe care le cautam toti trei: el, Dan Mihaescu si subsemnatul, atunci cand ne straduiam sa facem cat mai izbutite monologurile si skeciurile interpretate de Toma Caragiu, Stefan Banica, Stela Popescu, Dem Radulescu si multi altii.
Din pacate, Grigore Popp nu a lasat in urma o lucrare importanta, completa, tiparita. Si-a risipit harul in sute de schite, scenete, monologuri, cuplete, scrise singur sau in tripleta de care am amintit, si care se reiau la infinit in emisiunile de televiziune, mai ales acum cand TVR sarbatoreste 50 de ani de existenta, sarbatoare la care a uitat sa-l invite si pe Grigore Popp, si chiar daca, in cele din urma, si-ar fi amintit macar in preziua evenimentului, invitatia ar fi ajuns prea tarziu. Multe din expresiile rostite pe micul ecran, nascocite de el, sau in colaborare, au intrat in vorbirea curenta. Inainte ca Grigore impreuna cu Dan Mihaescu sa fi scris faimosul monolog "Soparlita", rostit de Toma Caragiu, in 1971, termenul de "soparla" se referea la greselile de tipar din ziare sau carti. Abia cu acel monolog, "soparla" a capatat sensul de turnatorie strecurata in acele dosare, ajunse astazi la mare moda. La fel s-a intamplat si cu "C-asa-i in tenis" sau "N-am avut alta rima", la acestea colaborand si eu, fara sa mai stim astazi, caruia dintre noi ii revine meritul de a le fi gasit.
Iubit mult de nenumarati actori care i-au cerut sa le scrie texte, Grigore a rostit si multe vorbe de spirit in vita de toate zilele. Dupa ce multiple insistente s-au depus ca sa adere la PCR, altfel riscand sa fie dat afara din Televiziune, cu mare greutate umoristul Grigore Popp a acceptat sa devina membru de Partid. Sedinta primirii lui a fost anuntata cu mare pompa. Dar o indicatie venita de sus a impus ca, mai intai, sa se faca o prelucrare in legatura cu matrapazlacurile unor activisti de partid care-si ridicasera niste vile elegante la Durau. Dupa ce tovarasul cu prelucrarea, plin de manie proletara, i-a facut cu ou si cu otet pe respectivii activisti, Grigore a exclamat in gura mare: "Pana acum am fost un om cinstit, poftiti in ce am intrat!" Audienta a incremenit; la care Mihaescu a soptit: "pana si lui Morosanu i s-a facut parul maciuca." Or, despre Dumitru Morosanu, care era in prezidiu, se stia ca este chel ca un genunchi.
Invitat, nu demult, la o emisiune prezentata de Horia Moculescu si intitulata "Slagare in revenire", dupa ce a refuzat sa apara live, din cauza emotiei, Grigore a acceptat sa fie inregistrat separat. Dar si atunci a lansat o butada excelenta. I-a propus compozitorului ca fiind vorba de slagare in revenire, sa-si modernizeze cantecul "De-as fi o salcie la mal", spunandu-i "De-as fi o salcie la Mol!" (Stiu ca se scrie Mall, dar pentru a fi inteles jocul de cuvinte, l-am transcris fonetic).
In ultimii ani, Grigore era foarte bolnav. Suferea de aritmie cardiaca, hipertensiune si inca multe altele. De asemenea lipsa de interes cu care il trata Televiziunea, solicitandu-l, din cand in cand, sa-si relateze doar amintirile, sau reluandu-i vechile emisiuni, fara sa-i ceara sa scrie si ceva nou, i-a creat o profunda stare de depresie. Intr-o zi mi-a marturisit ca si-a compus un epitaf: "Trista e singuratatea, vino moarte sa fim doi!" I-am propus sa-mi vanda mie replica, s-o pot folosi in vreo vreo piesa. Mi-a raspuns, fiind de fata si altii: "Ia uite, al dracului, vrea sa-mi fure si epitaful!" De cateva zile se simtea foarte rau. Ii curgea si sange din nas. Sambata a chemat Salvarea. I-au facut o electrocardiograma, o resuscitare si i-au spus sa stea linistit. A stat linistit si a murit in bratele fiului sau iubit. Da, Grigorasule, iti fur epitaful si inchei cu el articolul meu despre tine:
Trista e singuratatea, vino moarte sa fim doi!

---

Despre autor: