Pagini de proza - Prizonierii de razboi (I)

Asa e facuta lumea satului, ca orice noutate circula cu viteza mare, fiecare om, din fiecare casa, din fiecare sat, imbogateste zestrea de informatii a lumii cu ceea ce aude, adaugand, la ceea ce aude, ceea ce insusi crede. Probabil ca, astfel, s-au nascut destule opere folclorice. Nimic nu trece neobservat in sat. Satul e parca facut ca despre fiecare dintre cei care-l compun sa se afle tot, cum se stie si despre fiecare dintre cei care trec prin sat, despre fiecare dintre cei despre care ajung vesti in sat.
Taranii stau, in pragul amurgului, in toate anotimpurile, chiar si iarna, la capatul fiecarei uliti care da in sosea, pun la cale istoria umanitatii, asa cum tot ei pun la cale viata puiului de gaina, pe care l-a calcat o masina care a trecut prin fata dispensarului, sau hotarasc, prin discutii repetate, scara de valori a comunitatii rurale, scara de valori a comunitatii judetene si scara de valori a tarii.
Exista momente, si ele nu sunt dintre cele mai rare, in care taranii, deseori saraci, deseori necajiti, deseori fara putere, in fata propriilor lor neveste, fac politica mondiala. Hotarasc ei cine-i bun si de ce, cine-i rau si de ce, hotarasc ei ce ne trebuie noua si ce nu ni se potriveste noua, ce avem nevoie si ce nu avem voie in aceasta viata.
Nu ma ridicasem dincolo de clasele mici, poate eram in clasa a treia, a patra, nu mai stiu eu, acum, exact, cand am luat, pentru prima oara in viata mea, contact cu o realitate despre care nu-mi vorbise nimeni, nici macar bunicul meu, care avea ce sa ma invete cu fiecare prilej. Viata mea, in copilarie, asta a si fost, o succesiune de prilejuri.
Bunicu-mi spunea si ce trebuie sa fac pe drumul spre scoala, bunicu-mi spunea si ce trebuie sa fac atunci cand pun mana pe lantul fantanii sa scot apa, bunicu-mi spunea si cine-a fost Alexandru Macedon, bunicu-mi spunea si de ce tipa goarnele-n sat cand moare cineva.
Dar despre prizonierii de razboi, bunicul meu nu imi vorbise niciodata. Maica mare insasi, care era cea mai buna dintre toate fiintele pe care le cunoscusem si avea sa ramana cea mai buna dintre toate fiintele lumii, pe care mi-a fost dat sa le intalnesc pana la aceasta varsta, a tacut atunci cand am intrebat-o: Maica, spune-mi si mie, cine sunt prizonierii de razboi?
S-a uitat la mine, s-a uitat in zare, si a plecat la vatra, fara sa-mi spuna nici un cuvant. Parca voia sa ma lase sa-nteleg ca despre prizonierii de razboi nu se vorbeste. Ei sunt oamenii care bine c-au venit acasa, bine ca s-au intors si-i multumim lui Dumnezeu ca sunt vii, dar: ""Muica, mai lasa si tu, nu te repezi sa le stii pe toate. Stai cu muica si vezi-ti de treaba ta!"".
Ceea ce li se ascunde copiilor este, de obicei, ceea ce-i face pe ei, pe copii, sa fie si mai curiosi, sa se intereseze si sa afle totul, pana in amanunt.
Am inceput sa intarzii dupa-amiaza pe la sosea, pe unde stateau oamenii, si sa-ncerc sa inteleg mai multe din ceea ce spuneau ei, fara sa bage de seama ca suntem pe-acolo si noi, copiii. Se regaseau in mintea mea franturi din ceea ce isi sopteau, intre ei, oamenii, la sosea, si copiii, la scoala, despre unul dintre noi, caruia i se intorsese de pe front tatal, prizonier de razboi. Dar imi era greu sa pricep. Nu se-nchega nimic semnificativ din ""cu trenul"", ""gheata tot anul"", ""trageau ca boii in jug"", ""nu, ma, ca l-au scopit"", ""acuma a dat in darul betiei"", ""cica o mai scapa in ruseste"" si de-ale copiilor, despre tatal lui Manel, ca e rau, ca are o buba la spate, ca doarme zi si noapte.
Au mai trecut cateva zile, parca au trecut ani, asa mi-aduc aminte ritmul in care aflam toate aceste noutati, dar nu erau decat zile, si-a mai venit un prizonier de razboi. Si-a venit tot in partea noastra de sat. Poate ca nu stiu eu acum, cum nu puteam sa stiu nici atunci, daca nu cumva venisera, si in alte parti ale comunei, prizonieri de razboi, cum venisera si la noi, care traiam mai la sud, si noi n-aveam cum sa aflam c-au venit.
Nici copiii nu aveau curajul sa vorbeasca tare despre prizonierii de razboi. Ne abtineam toti, parca uitam cu voia ca au venit.

Intoarcerea prizonierilor de razboi era o intamplare neobisnuita, pe care, spre deosebire de toate celelalte intamplari deosebite, nu stiam si nu puteam s-o exploatam, nu stiam si n-aveam curajul s-o analizam, nu stiam si nu ne indemnam s-o povestim. N-aveam curajul sa ne apropiem de aceasta taina, nimeni nu o putea desface in partile ei componente, nimeni, asa am inteles, nu avea dreptul sa o descifreze.

(continuarea in numarul viitor)
(din volumul ""Mastile insangerate -
Proze scurte din perioada 1969-2001"",
Fundatia Iubirea, Fundatia Constantin,
Editura Paunescu - 2001)

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe