Da, cam asa sunt ele privite, atat de majoritatea partidelor politice, cat si de catre multi analisti si comentatori politici. Si nu ca un instrument firesc al democratiei, mai ales in tari in care este greu sa alcatuiesti o majoritate parlamentara solida si durabila.
In urma cu ani buni de zile am afirmat, intr-un articol publicat in presa cotidiana, ca pentru a-si dobandi toti anticorpii necesari, care s-o fereasca de orice tentatie totalitara, din punct de vedere politic, societatea romaneasca ar trebui sa cunoasca inca cel putin doua experiente: coabitarea (intre un presedinte de o culoare politica, respectiv o majoritate parlamentara si un guvern de alta culoare) si alegerile anticipate. In 2003, am sustinut in vreo sase editoriale necesitatea si oportunitatea alegerilor anticipate. In 2005, asijderea. Pana la urma, mi-e sa nu care cumva sa fiu socotit un destabilizator al vietii noastre politice, un ins care introduce subiecte false in dezbaterea publica. N-ar fi rau, cred, acum cand suprafata societatii (dar nu si in profunzimile ei) este cuprinsa de o frenezie tarzie, adica determinata de fenomene care ar fi trebuit sa se produca la inceputul anilor ‘90 si, din varii motive, nu s-au produs, n-ar fi, deci, rau sa ma explic un pic mai in detaliu. Cu atat mai mult cu cat eu cred ca alegerile anticipate ar opera (si acum) o serie de mutatii care, altfel, ar fi si mai costisitoare, ar dura si mai mult in timp si ar fi chiar indoielnic ca se vor produce vreodata.
Este perfect adevarat ca alegerile anticipate sunt o institutie la care se recurge mai ales in situatii de criza politica majora. Dar nu numai. Oricat de cinic ar suna, ele sunt si un mijloc la indemana fortelor politice aflate la putere pentru a-si consolida majoritatea parlamentara pe care se bizuie. Nu este nimic nedemocratic in asta. O guvernare poate fi mult mai eficienta (si nu neaparat abuziva) daca ea are o baza politica mai larga si este si in timp mai durabila. Sigur, nu intotdeauna socoteala din cabinet se potriveste cu aceea din targ. A patit-o si presedintele Frantei, Jacques Chirac, care avand un guvern de dreapta, in frunte cu Alain Juppé, cu o majoritate suficienta in Parlament, a dorit si mai mult. Si a pierdut alegerile parlamentare, fiind nevoit sa coabiteze cativa ani cu un guvern al socialistilor, condus de Lionel Jospin. Dar astea sunt riscurile politicii.
Dupa 1992, Romania (o tara lipsita de cultura guvernarii in coalitie) a fost condusa direct, fatis sau mascat (perioada 2001-2004, cand PDSR a fost sprijinit in parlament si de PUR, si de grupul minoritatilor nationale, altele decat cea maghiara, dar mai ales de UDMR - pe baza de protocol foarte strict) de guverne de coalitie.

Nu coalitia in sine creeaza probleme. Ci, pe de o parte, faptul ca ele nu sunt coalitii firesti, bazate pe o colaborare anterioara indelungata si verificata intre partidele componente si, pe de alta parte, ca protocolul de colaborare se face iepureste, se bate palma pe coltul mesei.
Drept urmare, se elaboreaza doar un algoritm in ceea ce priveste impartirea functiilor (dar asta la absolut toate nivelele), asa cum s-a vazut si in guvernarea CDR-PD-UDMR si in guvernarea de acum, PNL-PD-UDMR-PUR (PC), dar nu prea mai ramane timp pentru a elabora un algoritm al programelor de guvernare. Asa se face ca, la scurta vreme de la debutul exercitarii "comune" a puterii, partidele mici constata ca din proiectele lor, din promisiunile pe care ei le-au facut electoratelor proprii, nu se realizeaza, practic, mai nimic. Si atunci se declanseaza conflictele, conflicte in care revendicarile partidelor mici sunt, de regula, maximaliste, in speranta de a obtine, totusi, ceva. Ba, apar si disputele intre partidele mari. Mai ales atunci cand doctrinele lor sunt prea concurente sau cand forta virtuala conferita de sondajele de opinie este mult prea mica in raport cu puterea reala pe care ele o detin sau invers.
Un alt handicap major al acestor guvernari post-decembriste a fost ca nici una n-a reusit sa se mentina la putere macar doua mandate a cate patru ani. In primul an abia de reuseau sa-si imparta "prada de razboi" si sa cunoasca toate coridoarele Palatului Victoria, in al doilea mai miscau ceva, dar in al treilea declansau deja masurile populiste (care, ca in cazul mesterului Manole, daramau tot ceea ce se construia in anul precedent) si se pregateau deja pentru urmatoarele alegeri. Convingerea mea este ca Romania are nevoie in aceasta prima perioada existentiala in U.E., de o asemenea stabilitate politica incat sa permita unui partid sau unei coalitii de partide sa guverneze (chiar daca schimba si cinci guverne!) cel putin opt ani de zile. Problemele societatii romanesti sunt atat de multe si de grave, incat trebuie sa permitem si fortelor politice, care se incumeta sa le infrunte, sa poata sa gandeasca si pe termen mediu. Altfel, cred ca ne va fi mai greu chiar decat in cele mai pesimiste previziuni.
Imi dau seama ca, din pacate pentru societatea romaneasca, sansele de a organiza alegeri anticipate sunt minime, daca nu chiar inexistente, si pentru 2007. Ele ar fi in interesul celor patru partide cu pondere de peste 10% in parlament. Dar nu si in interesul parlamentarilor care azi ii reprezinta si care nu vor sa riste. Nu cred ca aceia care sustin ca alegerile n-ar aduce nimic nou, ca ele ar reproduce cam acelasi raport de forta, ar avea dreptate!
Lucrurile ar fi doar aparent asa. Dar PSD ar avea prilejul de a se primeni (si de corupti, si de cei care au colaborat cu politia politica a vechii Securitati, lucru absolut valabil pentru toate partidele politice) incat sa devina parteneri valabili de guvernare pentru orice partid cu pretentii de modernitate. PD ar castiga, neindoielnic, ca forta parlamentara PNL si-ar transa lucrurile in interior si-ar elimina din oportunisti si ar putea aduce in parlament o serie de persoane cu forta care, din varii motive, au cazut de pe lista, PRM si-ar recastiga macar numarul de parlamentari pe care i-a avut in 2000. Dar, mai ales, s-ar putea reface cartile! S-ar putea alcatui, cu rabdare si minutiozitate, o majoritate guvernamentala care sa conduca Romania in primii opt ani (cel putin) ai procesului de integrare a ei in Uniunea Europeana.