Vara-i anotimpul arheologilor, deoarece in fiecare zi caniculara, aplecati asupra arhivei pamantului, ei aduc la suprafata dovezile dainuirii noastre. Din rigori si imaginatie, din documente si visari, arheologii refac un univers aproape nestiut, punand pe marea masa a istoriei alte si alte argumente ale perenitatii noastre. Tarziu, in toamna, cand ii alunga vanturile si ploile, isi aduna tezaurele de cioburi si umplu orasele disparute cu viata care le-a fost atata vreme ascunsa. O sesiune de comunicari este doar o fila din manuscrisul cercetat cu atata acribie, urmand sa le completeze generatiile viitoare. In cazuri cu totul speciale, cand materialul documentar scos la iveala este deosebit de bogat, datele respective incap pe mana restauratorilor, tot un fel de arheologi, pentru a completa bijuteria, a descifra misterul, atunci si acolo, al obiectului menit sa lamureasca cum si de ce s-a produs evenimentul.
O iarna perpetua
"Si-atunci, de frig, barbarii/ Isi pun pe ei cojoace,/ Nu-si lasa decat obrazul gol"... Poate doar gandul ca ma indrept spre locul in care imparatul Traian avea sa intalneasca o mare coalitie pusa la cale de Decebal, alianta secreta cu sarmati, roxolani, iazigi, bastarni si alte triburi din launtrul sau din afara Daciei, imi aminti versurile lui Ovidiu, descriindu-i pe getii de dincolo de zidurile cetatii Tomis. Tot o iarna era, dar cu aproape un veac mai tarziu. Razboiul izbucnit in primavara anului 101 d.H. ii adusese pe romani pana in preajma cetatilor din muntii Orastiei. Venirea toamnei il determina pe imparat sa opreasca inaintarea, consolidandu-si pozitiile in Tara Hategului, pentru un viitor si final atac. Deslusindu-i planurile, regele pune la cale o mare diversiune, lovindu-i pe atacatori acolo unde se asteptau mai putin, adica la sud de Istru (Dunarea), profitand si de faptul ca fluviul ingheata si nu-si mai pot transporta trupele cu corabiile.
Genial strateg, Traian intuieste pericolul si deplaseaza rapid spre Scythia Minor o parte din legiuni. Coalitia spulbera garnizoanele romane gasite pe parcurs, pana la intalnirea cu grosul trupelor. Dacii si aliatii lor sunt mai intai invinsi la Nicopolis ad Istrum (cetate ridicata imediat dupa victorie, numita tocmai "Orasul Victoriei de la Dunare") si apoi in batalia decisiva de pe platoul din partea nordica a comunei Adamclisi. Atat de crancena a fost aceasta inclestare de forte, atatea victime au cazut de partea romanilor (identificati 3800 de soldati) incat Traian ordona sa se ridice aici un altar si un mauzoleu, imediat ce obtine victoria definitiva impotriva lui Decebal si transforma Dacia in provincie romana (anul 106 d.H.). Constructia impunatorului edificiu a durat trei ani, piatra sculptata avand menirea sa vorbeasca posteritatii despre invingatori si invinsi, coborati acolo intr-o iarna perpetua.
Spre "Biserica omului"
Facusem drumul acesta de nenumarate ori (Constanta - Adamclisi, prin Basarabi, 67 km.), dar acum am luat-o prin Eforie - Techirghiol - Topraisar - Cobadin - Deleni, cu soarele ghilotina deasupra capului. Unele localitati afisau mari pancarte, informandu-i pe calatori ca in zona lor se desfasurau o serie de proiecte sub egida SAPARD. Ma obosise atata lumina si asteptam sirul de nuci, de-o parte si de alta o soselei, promisi inaintea plecarii. In apa asta sarat-mirositoare isi vor fi oblojit betesugurile legionarii romani, ma intreb, privindu-i pe contemporanii mei, din cap pana in picioare plini de namol. La o incrucisare de drumuri, intrebam pe unde sa o luam, ca nu-s indicatoare, de parca ar fi fost pustiile de-acum doua milenii; asa se va intampla si in alte localitati dormitande la ora amiezii. Da, nucile dau sa se coaca, plopii incaruntesc si dincolo de ei, pana in zarea albastra, stapana-i campia ondulata: o broderie galbena cu floarea soarelui, o alta verde, de inaltimea calaretului, apoi lungi pete negre de aratura, banuind ca soldatii n-au trecut pe acolo, sa despice lanurile de grau cu sulitele pentru a putea inainta. Tapiseria aceasta savanta lasa insa loc unor mazgaleli de nepriceputi sau dezinteresati, buruienile si balariile acoperind pamantul acesta manos, peste care se mai vad resturile unor sisteme de irigatii contemporane; romanii le spuneau apeducte...
Asa am ajuns la Adamclisi. Venisem aici prima oara in urma cu vreo patru decenii, insotindu-i pe Vasile Canarache, directorul muzeului constantean, colectionar de antichitati, zelos organizator al santierelor subpamantului dobrogean (1957-1969), si pe Adrian Radulescu, emulul si urmasul sau. Localitatea - pe vremea aceea, cateva case prapadite si o movila mare in marginea ei, cu pietre mari imprastiate in jur - turcii o numeau Adam-Kilisse sau Adam-Kelssi-Koy, ceea ce insemna "Biserica lui Adam", dar mai corect, in osmana, este "Biserica omului", deoarece ruina monumentului din urma cu cateva veacuri aducea cu o cupola a unei biserici crestine din mediul ortodox-balcanic. Pana sa fie recunoscut ca trofeu (tropaeum), asa cum fusese construit in antichitate, semnificand victoria impotriva unui adversar puternic, cu valoare magico-religioasa si purtand simbolul consacrarii unei divinitati, umila magura de pe "Dealul Monumentului" a atras atentia multor calatori prin partile locului, in plina stapanire otomana. In tot secolul al XIX-lea sunt lansate fel de fel de ipoteze despre originea si scopul "constructiei", din partea unor amatori in ale arheologiei.
Cu toate ca era in ruina, la sfarsitul veacului, dupa reintegrarea Dobrogei in hotarele naturale ale tarii, in 1878, eminentul arheolog Grigore Tocilescu (1850 - 1909) a inceput studierea sistematica a monumentului (1882), pentru ca 13 ani mai tarziu sa publice la Viena, in romana si germana, monografia Monumentul triumfal de la Adamclisi, impreuna cu arheologul Georg Niemann si arhitectul Otto Benndorf. El scria: "Este cladirea cea mai impunatoare, ce antichitatea a lasat-o tarii noastre si una dintre cele mai insemnate din cate marturisesc domnia universala a Romei dincoace de Alpi".
Ilustrate fara identitate
Un indicator - MONUMENTUL - ne arata s-o luam la dreapta. Acum, larga alee e bordata cu copaci in putere; la inaugurare, in 1977, fusesera plantati niste puieti. In poarta, o doamna imparte bilete. E zi de lucru si-s putini vizitatori; acestia solicita un pliant, macar o schita a edificiului. Raspunsul e unul singur: "Doar niste vederi". Iau una. Stupoare. Pe o fata, mai mult sau mai putin decolorata, cinci imagini, una a monumentului restaurat, cat un timbru, celelalte din muzeu, iar pe verso, absolut nimic, decat telefonul Editurii Dobrogea! O ilustrata fara identitate, o fotografie care nu spune nimic primitorului sau colectionarului.
E zi solara si jertfa biruintei este acolo. Monumentul Triumfal. Alb si maiestos, implantat deopotriva in verdea campie si albastrul stralucitor, de fapt un platou inalt de vreo 160 metri de la nivelul marii, si circa 30 km de Dunare (trecerea la Ostrov - Calarasi). Alb ca o corabie venita din adancurile noastre. Nimic nu-i clatina catargul. Parca-i acolo de cand lumea! De fapt, acolo este de aproape doua milenii, chiar daca ele l-au macinat, sfartecat, imprastiat, acoperit, chiar daca oamenii de stiinta n-au reusit, multa vreme, sa-i desluseasca originea, menirea si, mai ales, maniera reconstruirii.
Ne apropiem. Parca am fi intr-o barca in fata pachebotului. Senzatia dominanta este de maretie, forta si impunere. Trei tineri fotografiaza fiecare detaliu si se pozeaza, pe rand, la baza impresionantei constructii. Cer explicatii si se minuneaza: si de vechimea ei si de faptul ca dateaza doar de trei decenii! Ma aud vorbind, ca un ecou la cele invatate de la Adrian Radulescu...
Inca din momentul in care, in anul 1882, savantul Grigore Tocilescu a primit avizul regelui Carol I, a inceput degajarea pretioaselor marturii risipite in jurul nucleului de pamant pietrificat si recuperarea celor aflate pe coclauri. Facandu-se ecoul opiniei publice entuziasmate de remarcabilele descoperiri, Mihail Kogalniceanu a propus in Parlament reconstituirea Monumentului Triumfal, dar nu la Adamclisi, ci chiar in capitala! Ilustrul om de stat a si obtinut fondurile necesare, pentru transportarea pieselor figurate la Bucuresti. Timp de multi ani, Tocilescu a condus si supravegheat dificila operatiune, fara ca nimic sa se piarda sau sa se deterioreze, in odiseea lor pe itinerariul Adamclisi - Rasova (in carute si sanii trase de boi), pe apele Dunarii, pana la Giurgiu (pe ambarctiuni speciale) si de aici, la Bucuresti (cu trenul). El considera monumentul "actul de nastere al natiunii romane".
Monografia lui Tocilescu facuse valva in randul oamenilor de stiinta, lamurindu-i pe multi de autenticitatea monumentului si i-a adus pe santier, cu care ocazie au descoperit, la aproximativ 1,5 km o impresionanta asezare romana numita in inscriptii "Splendidissima Civitas Tropaensium" ("Stralucita cetate a tropaenilor"). Despre ea, renumitul istoric Vasile Parvan scria, la inceputul secolului XX: "Traian ridica in anul 109, dupa biruinta asupra dacilor, la raspantia drumului sau spre nord cu cel de la Callatis, la Durostorum (Ostrov), care merge drept de la rasarit la apus, un monument triumfal, pe care-l inchina lui Marte Razbunatorul. Statiunea de raspantie fu atunci prefacuta de dansul intr-o asezare civila si noul centru de civilizatie romana in inima tinutului dac din dreapta Dunarii fu numit, dupa monumentul triumfal, Tropaeum Traiani". Localitatea (la inceput vicus, apoi o civitas, pentru a ajunge la rangul de municipium) a avut mult de suferit de pe urma migratorilor, dar a renascut de fiecare data, imbogatindu-se cu toate atributele oraselor romane (locuinte de piatra, apeducte, bazilice paleocrestine, ateliere, strazi etc) orasul-cetate devenind un important centru comercial, cultural si mestesugaresc, pana prin secolele VI - VII, cand in Scythia Minor navalesc avarii si slavii. Procesul romanizarii era in plina desfasurare, chiar daca el avea loc acum in conditii mai vitrege. De existenta si perenitatea straromanilor s-au putut convinge toate neamurile calarete ce luau in copite fata pamantului dobrogean - si nu numai...
S-a vrut la Bucuresti
Sa ne intoarcem la monument. Ii dam roata, pasind incet, ca-n catedrala. Pe pereti se desfasoara, precum intr-un film cu incetinitorul, cumplita inclestare dintre romani si dacii ajutati de barbari. Cei invinsi sunt calcati in picioarele cailor, sunt strapunsi cu sulitele, sunt facuti prizonieri, legati cu mainile la spate. Traian apare in cateva secvente, zdrobind un vrajmas sau insotit de unul dintre ofiterii statului sau major. Sunt si sarmati, geto-daci, buri, oameni surprinsi in timpul luptelor, soldati romani in mars si stegari (signiferi) indreptandu-se spre campul de lupta dar si o familie de autohtoni intr-un car tras de boi, dupa incheierea bataliei. Aluzie la asezarea care se infiripa langa monument, unde aveau sa vina, pe langa garnizoana militara, care asigura paza ansamblului de la Tropaeum, numerosi veterani, negustori, mestesugari, proprietari de pamant, functionari - colonisti adusi "ex toto orbe romano"- toti intrand imediat in contact cu getii cei naravasi, dar acum aflati in zodia civilizatiei romane.
Piesele figurative - metopele - cazusera care incotro, altele duse chiar la mari distante. In mare parte, Tocilescu a recuperat tot ce se putea, dar n-a mai apucat sa-si vada opera implinita la...Bucuresti. Contradictii, suspiciuni si invidii au facut, in bunul stil romano-balcanic, sa fie amanata ridicarea monumentului, astfel ca trecut-au anii, a venit razboiul si, ajunse la destinatie, piesele au fost lasate de izbeliste, fara protectie, la cheremul stricaciunilor de tot felul. Dupa ce fusesera depozitate in curtea Universitatii (unde-si avea sediul si Muzeul National de Antichitati) li s-a oferit... cerul liber, in Parcul Carol, devenit, dupa a doua conflagratie, Parcul Libertatii, ramanand acolo pana in 1948, cand profesorul arhitect Horia Teodoru a initiat transportarea si oranduirea lor in curtea unui muzeu.
Sute si mii de constructori, cioplitori si soldati romani si prizonieri geto-daci vor fi lucrat la ridicarea Monumentului Triumfal. Timp de 3 ani. Cine o fi fost proiectantul nu se stie; poate chiar Apolodor din Damasc, cel care realizase podul de la Drobeta si avea sa ridice Columna Traiana de la Roma. De-a lungul ultimelor decenii, partizanii refacerii in chiar locul zamislirii sale au fost academicienii C.C. Giurescu si Emil Condurachi, profesorii universitari Radu Vulpe, D.M. Pippidi, Dumitru Tudor, Hadrian Daicoviciu si Vasile Dragut, conferentiar universitar N. Gostar, arhitectii Virgil Bilciurescu si Gh. Dumitrascu si, bineinteles, Vasile Canarache si Adrian Radulescu, lor alaturandu-se arheologul Radu Florescu. Pentru ca suntem in anul in care Bucurestiul este gazda summit-ul francofoniei si-i bine sa punem in valoare dovezile latinitatii noastre, trebuie amintit ca solutia restaurarii "autoportante" impusa de specialisti a fost realizata de Institutul de Proiectari Judetean Constanta, prin Trustul local de constructii (1972-1977), concomitent cu edificarea muzeului, unde au fost aduse toate piesele originale ale monumentului. Un edificiu din beton si sticla, avand pe zidul exterior un mozaic deosebit de sugestiv, realizat de studentii plasticieni din Bucuresti, constituiti intr-o autentica tabara de creatie, avand ca tema procesul de etnogeneza al poporului roman.
In ordinea de pe Columna
Coboram din masina in fata muzeului din localitatea Adamclisi. Suntem inconjurati de cinci puradei, care de care mai insistent, cerand fie un "iero", fie un leu nou! Nu scapam pana nu-si primeste fiecare tainul. Patrundem in sanctuar. Revad eforturile extraordinare de a asigura o suita fireasca a expunerii pieselor, intr-o logica a desfasurarii evenimentelor reprezentate pe fata monumentului. Grea misiune au avut arheologii, sa ordoneze piesele milenare, unele lipsind cu desavarsire.
Din ceea ce au creat inaintasii, ni s-a pastrat relativ putin (212 din 486 piese al tamburului cilindric nedecorat si 223 din sculpturi cu scene istorice, frize etc) si mai ales nu in pozitiile originale. De aici, numeroase controverse si anevoioasa interpretare a "naratiunii" metopelor, care vorbesc simbolic despre invingatori si invinsi. La inceputuri au fost 54 metope - reliefuri infatisand scene de lupta, luari de prizonieri, personaje importante si chiar animale - dar au ajuns pana la noi doar 49, intregi sau fragmentate; despre celelalte cinci nu se stie aproape nimic, doar ca una se afla la un muzeu din Istanbul. Nu mai putin de zece au fost incercarile - ipoteze de lucru - pentru ordonarea si explicarea desfasurarii imaginilor, toate insa pornind de la metopa nr. 1 descoperita de Grigore Tocilescu, pe locul ei initial de cadere, la nordul monumentului aflat in ruina. S-a ales solutia gruparii lor tematice, in sase scene, fiecare scena concentrandu-se pe o imagine imperiala; ele exprima, grupat, un mars, o batalie si o victorie, apoteozandu-l pe Traian.
Nimic mai firesc decat ordonarea dupa legile desfasurarii "naratiunii" de pe Columna, unde o imagine creste gradat in tensiune si dramatism, fata de cea precedenta. Intreg acest ansamblu sculptural si arhitectonic este dominat de statuia marelui trofeu, acel Marte Razbunatorul, trunchi mutilat de vreme, dar impresionant prin dimensiune (are aproape 5 m inaltime) si semnificatii. Desfasurate pe cele doua nivele ale muzeului, piesele autentice ale Monumentului Triumfal sunt insotite de ceeace insemna viata de zi cu zi din acea vreme, din acel perimetru, mai cu seama ca la o aruncatura de bat se infiripa o comunitate romana, peste o asezare geto-daca mult mai veche: opaite, varfuri de sageti, rasnite, fibule, margele si cate si mai cate, dovezi ale continuitatii noastre pe acest pamant.
A trai cu... telemobilul
Ii spun inimoasei tinere care ne insotea urmatorul citat: "Daca la Roma, Columna Traiana este marturia unei pagini glorioase din istoria Imperiului Roman, Monumentul Triumfal de la Adamclisi reprezinta pentru natiunea noastra actul ei de nastere". Stia ca-l scrisese Grigore Tocilescu. Si-am mai aflat: mananca istoria pe paine, este localnica, muzeografa si studenta la Universitatea "Ovidius", din aceasta toamna, in anul IV. A copilarit pruintre cioburi, cum se spune, si i-a cunoscut pe mai toti arheologii si istoricii aplecati asupra monumentului, cetatii si muzeului. Cu o anumita sfiala, imi intinde aceeasi ilustrata fara identitate (!) si un pliant trilingv (roman, francez, englez) realizat in conditii grafice excelente, de catre Consiliul Judetean Constanta, in cadrul unui Program European.
Mi-l ofera gratis, ca asa-i conventia, pentru a da posibilitate vizitatorilor sa faca, cel putin teoretic, Circuitul romanitatii - Situri arheologice in judetul Constanta. Dar au la muzeu, ca si la Monument, ca si la Cetate, un numar foarte mic de asemenea pliante. Cate unul doar la un grup de turisti! E mahnita, sta ore in sir si nu vine nimeni, doar niste "aiuriti" ca noi, sau cate un autocar cu turisti straini cand ploua, dar in vara asta n-a prea plouat! N-o intreb de ce nu se implica mai mult forurile judetene, inclusiv directia muzeului constantean, pentru ca stiu ridicarea din umeri si teama slujbasului... Uneori vin niste clase de elevi, care habar nu au ce vor vizita, se alearga prin muzeu si de abia asteapta sa incheie inca o actiune patriotic-educativa, iar in ceea ce ii priveste pe copiii comunei, ei sunt prezenti doar in fata muzeului...
...Este o vorba: atata cultura trebuie spalata cu o bere! Mai mult, unuia dintre noi ii este foame. Metope, sarmati, imparati si regi, opaite si trofee, toate dispar la vederea sticlelor aburinde. Reci, cum rar se intalneste. De mancare? Nici pomeneala. Daca-i deschis la magazinul alimentar, poate gasim niste salam. Dar nu-i inca deschis. Barbatul din fata noastra arata mai mult decat bine si vorbeste foarte frumos. Are aceasta carciumioara, sa-i zicem bar, dintr-un hobby, ca mai poate sta de vorba cu unul, cu altul; altfel el are o mica ferma de animale si cateva hectare de pamant. Baruletul e pe chirie si nu stie cum si cat sa investeasca. Repeta: "Stau aici cateva ore, dar grija mea sunt animalele si ogorul". Toti locuitorii sunt tot atat de ocupati, intreb intr-o doara...
Aici se rupe firul. In marea lor majoritate, consatenii lui traiesc din "ajutorul social", adica din vreo 3 milioane de lei, plus indemnizatia pentru copii. Ii cheama la munca, pe bani, bineinteles, si ei prefera sa zaca in poarta, deoarece s-au obisnuit, ca pe vremea colectivei, sa munceasca cat vor, ca pamantul da oricum roade, si ei fura cat pot. Acum de furat e mai greu, dar au gasit o alta metoda de a obtine acele milioane ale milei: culmea, isi vand animalele din curte si chiar pamantul mostenit!
Barbatul din fata noastra, deosebit de serios si bine crescut, imi aparea ca posedat de o idee nu tocmai normala. Eram singuri la una dintre cele trei mese, cand s-a apropiat un alt barbat, rufos si nespalat, cerandu-i sa vorbeasca la telefon cu fiica-sa, ca el si l-a uitat pe al sau acasa... Da, 80 la suta din locuitorii comunei au telefoane mobile si se vaita ca o duc rau...
De aceea, la intoarcere, am fost mai atent la "siturile" agricole ale dobrogenilor, unde alaturi de culturi erau parloage cat vezi cu ochii. Drumul spre romanitate trece si prin aceste furci caudine ale devenirii noastre ca entitate muncitoare. Daca ne-am compara cu locuitorii acelor vremuri, renascuti de fiecare data din cenusa, nu ne-ar mai trebui telemobile sa ne aducem vitele acasa!