De mai multa vreme, sau, poate ca exact din momentul Decembrie 1989, poporul acesta "binecuvantat" nu face altceva decat sa caute, peste tot, vinovati pentru toate insuccesele lui mai vechi sau mai recente. Toata lumea judeca pe toata lumea, cu o rau
De mai multa vreme, sau, poate ca exact din momentul Decembrie 1989, poporul acesta "binecuvantat" nu face altceva decat sa caute, peste tot, vinovati pentru toate insuccesele lui mai vechi sau mai recente. Toata lumea judeca pe toata lumea, cu o rautate pe care, cel putin eu, inainte de "rascrucea" din 1989 nu am resimtit-o atat de acut. Probabil - si sociologii se pot pronunta mai bine decat o face un biet amator ca mine -, aceasta exacerbare a imenselor frustrari, de diferite facturi, care, din nou, trebuie analizate de psihologi, mai cu seama ca ele se manifesta mai ales la varste la care acumularea pare mai potrivita decat judecata. Ma uimesc - asa cum spuneam si cu alte ocazii - tinerii, uneori (dar surprinzator si ingrijorator de putine!) incearca sa suplineasca lipsa de talent in privinta spectacolului public, pe care si-l doresc grandios si exploziv, cu o inteligenta desprinsa parca din ecranul computerului; o inteligenta care nu are nimic de a face cu creativitatea, o inteligenta "moarta", servind unicului scop, pe care par sa-l tinteasca. Distrugerea a tot ce este in jur, pentru ca pe locul in acest fel (si nu in cel al competitiei talentelor si valorii!) ramas gol sa se poata - cu suficienta si aroganta celui care "stie tot, si inca ceva in plus" - ramane ei, doar ei singuri, fara concurenta si contestatii in varful unei piramide iluzorii a cuvintelor "tari", sfichiuitoare, acolo de unde varstnicii, aceste viitoare "cadavre ambulante", sa nu-i mai poata atinge, prin simplul fapt ca acestia au fost deja "judecati", pusi la insectar, scosi pe usa din dos, ca ei, si nimeni altcineva sa aiba suficient loc in jur, sa nu se mai impiedice de cioate "compromise". Este, trebuie sa recunoastem, o doza de halucinant soc in a vedea urletul de haita al "curatilor imberbi" ai Romaniei, ca la vederea si mirosul sangelui, la auzul stirii ca dna Mona Musca a semnat un angajament cu Securitatea. Deodata, asemeni hienelor care hacuiesc un cadavru, tinerii societari civili au sarit asupra bietei femei, de la inaltimea "experientei" lor in acest domeniu, atata cata este. Au judecat-o rapid si verdictul a fost necrutator. Nu vreau sa insist asupra lui. De obicei ma feresc sa emit judecati asupra oamenilor si, tocmai de aceea, am fost inca de tanar fascinat sau, mai bine zis, terifiat de judecatorii care, si atunci, si acum, condamna oameni pe banda rulanta. Dar passons! Daca as fi in locul tuturor acestor "enfants prodige" ai istoriei foarte recente a Romaniei as fi tentat sa ma gandesc mai cu seama la anii copilariei, legati fara echivoc de viata de zi cu zi din acele timpuri, de colegi, prieteni si, inevitabil, parinti. Pana a trece la judecarea si condamnarea, ca intr-un proces din primii ani ai comunismului, a unui Carol Sebastian, Hossu-Longin sau a unei Mona Musca, ar fi mai de bun simt o privire asupra propriilor familii sau cunoscuti. E nedrept, cred, faptul ca "apararea" asa ca in celebrele procese judecate de "Tribunalele poporului" nu mai conteaza, pentru ca verdictul pare a se sti dinainte. Nimeni nu s-a obosit sa ia act de ceea ce au scris sus-numitii jurnalisti pana acum si nici despre ce a facut remarcabil in ale politicii Mona Musca. Pur si simplu, n-a mai contat! Pe cand incercarile distinsei politiciene de a distruge, impreuna cu dnii Stolojan si Stoica, PNL-ul, au fost trecute cu vederea, ca si cand n-ar fi existat... Nu numai ca n-au fost "judecate" de inalta puritate a societatii civile, dar, pe alocuri, aceste acte, vizibil comandate de la Cotroceni, au fost chiar aplaudate! Revenind, deci, as indrazni, cu tot respectul de care sunt in stare, sa sugerez acestor campioni ai "curateniei morale" sa-si indrepte mai intai focusul judecatii asupra celor pe care ii cunosc cel mai bine: asupra propriilor familii. Parinti, prieteni ai familiei, bunici etc. Sa judece, daca pot, la fel de aspru istoria devenirii propriei stirpe, sa adune amintirile din cea mai frageda copilarie si sa-i intrebe pe acestia, daca pot, de unde au putut lua, inainte de '89, atata meschinarie, acest plictis si singuratate? Cum a fost posibil ca in anii aceia sa fi fost atat de instrainati unii de ceilalti, atat de abjecti si lasi? De ce am semanat atat de bine cu regnul vegetal sau animal? De ce n-am fost deloc apasati de felul cum a trecut peste noi aceasta jumatate de secol de comunism? De ce nu ne putem asuma, asemeni poporului german, fascismul, vinovatia pentru comunismul pe care l-au sprijinit din varii motive? Dar poate ca raspunsurile la toate aceste intrebari sunt cuprinse in felul de a fi al mai tinerilor contestatari de azi, copii ai acestor parinti. A faptului ca urasc totul in afara de propria persoana, ca nu dau doi bani pe nimic in afara de propriul adevar.
Despre autor:
