in dumbrava minunataPascal si taranul roman

"Pascal, marele filosof, stiti, spune ca de destin nu te poti feri. La noi, in popor, se spune: ce ti-e scris, in frunte ti-e pus. Vorbesc unii de fatalism. Dar stiti cum e asta? Asta inseamna ca omul nu poate prevedea totul ca sa se poata feri. Are limitele lui".
Sa nu va imaginati ca aceasta frantura de discutie a avut loc la un pahar de vorba cu vreun mare filosof. Nici poveste. Cuvintele acestea mi-au fost rostite de un mestesugar, sculptor in lemn, aflat pentru prima data la Festivalul Traditiilor Populare de la Sibiu. Bucovinean, cu ani buni in spate, stabilit de mai bine de patruzeci de ani la Iasi, face ce i-a placut o viata intreaga sa faca: sa ciopleasca in lemn. Lucrarile lui sunt frumoase. Doua mi-au atras atentia: Belsug si Disperare. Ma vede uitandu-ma cu interes la sculpturile lui. Stie, are acel al saselea simt, ca nu o sa cumpar vreuna. Sau poate spera totusi. Vorbaret cum e, imi explica cum se lucreaza in lemn, ba chiar cum se face o matrita de bust. Ma uit la el fascinata. Este uluitor cu cata daruire vorbeste despre mestesugul lui. Mai mult, mi-a spus chiar reteta exacta a amestecului folosit pentru lustruirea lemnului. Eu nu cioplesc in lemn insa Gavrile Nichitean (asa il cheama pe eroul povestii mele) ma face sa regret ca nu am avut niciodata curiozitatea sa fac asta.
"V-am plictisit?" ma intreaba la un moment dat. Nu-mi asteapta raspunsul si continua: "Stiti, lucrurile astea nu trebuie tinute secret. Eu, maine-poimaine mor. Mestesugul trebuie transmis mai departe cu toate tainele lui. Iar cei ca dumneavoastra, care nu faceti asta, nu simtiti lemnul cu degetele trebuie sa stiti cum ajunge sa fie o lucrare buna de privit, de vandut".
Sosesc vizitatori care privesc si ei cu admiratie obiectele expuse. Se ridica de pe scaun, se duce la ei si le prezinta cu bucurie pe fiecare in parte. Se intoarce la mine si spune: "Stiti de ce am venit aici? Voiam sa vad Sibiul inainte sa ma duc dincolo. E frumos. Iar aici e o minune, un colt de rai". Cu parere de rau ii spun ca trebuie sa ma retrag insa ii promit ca vom continua discutia. La o casa vecina, alt mestesugar. Nea Costache din Teleorman. Face fluiere si cavale. E trist ca tinerii nu mai vor sa deprinda mestesugul lui. "Se duc toti in Spania, pleaca de acasa se duc in straini si nu-i mai intereseaza. Credeti ca astia de la putere ar fi stat linistiti daca tot tineretul era acasa? E pacat. Se pierde traditia. Eu am 74 de ani, o sa fie timpul sa plec si ce va ramane? Sa stiti de la mine muzica nu se invecheste niciodata". Imi canta apoi din fluier si din caval. "Cavalul e facut de Dumnezeu, fluierul de diavol", imi spune. Stiti ceva? Chiar cred ca are dreptate. Undeva pe o colina, in fata unei bisericute din lemn, un cor de femei se aude: "Doamne ocroteste-i pe romani". Cei care se nimeresc in zona incep si ei sa fredoneze. Merg mai departe. Din padurice se aud niste buciume. Mai incolo, la scena de pe lac, se canta, se danseaza. Lumea se simte bine.
"Tezaure vii" este genericul sub care se desfasoara Festivalul din Dumbrava. Un titlu mai inspirat nici ca se putea gasi. Aici, in Dumbrava, la festival, nu vii doar sa privesti ci sa si invetdeei. Sa inveti sa iubesti ceea ce probabil cetateanul de asfalt credea ca a murit demult: civilizatia traditionala.

---

Despre autor: