Drumul scurt spre casa

minunilor, Editura Polirom, 2005), publicat la Editura Pendo, din Zurich, in 2001, a fost distins cu premiile Pro Helvetia si Hermann Lenz pe 2001, Cartea de Limba Germana a anului din partea Fundatiei Elvetiene Schiller, Cartea anului in orasul Zurich, Premiul Chamisso al Academiei din Bayern pe anul 2002 si Premiul Anna Seghers pe 2003. Autorul a mai publicat: povestirile Im Nabel der Welt (in antologie, Wagenbach Verlag, Berlin, 2001), Radu und der Mann, der reden wollte (in antologie, Verlag Swiridoff, Tubingen, 2002), 11. September (in antologie, Klett-Cotta, Stuttgart, 2003), Die Nacht davor (2004); romanul Der kurze Weg nach Hause (Premiul Anna Seghers pe 2003, Pendo Verlag GmbH, Zurich, 2002); eseul Genoven der Postmoderne (pentru Biblioteca Exilului din Viena), cu ocazia simpozionului "Erich Fried" (2003), romanul Der blinde Masseur (Pendo Verlag GmbH & Co. KG, Munchen und Zurich, 2006; trad. rom. in curs de aparitie la Editura Polirom); articole si eseuri in suplimentul cotidianului Tages Anzeiger intre 2001 si 2003. Mai multe informatii despre autor pot fi gasite la adresa www.florescu.ch. Romanul Drumul scurt spre casa (traducere din limba germana de Mariana Barbulescu, cu o prefata de Marius Chivu) este o poveste emotionanta, scrisa cu aceeasi fluiditate, cu aceeasi grija fata de cititor cu care autorul ne-a obisnuit deja. Trei tineri pornesc intr-o calatorie spre Est: de la Zurich, prin Viena si Budapesta, spre malul Marii Negre. Intimplarile prin care trec sint dramatice, incarcate uneori de absurd. Autorul dezvolta in cel de-al doilea roman al sau o imagine cuprinzatoare si, totodata, plina de miez a inceputului anilor '90. O carte impresionanta, melancolica si mai ales plina de viata.

Catalin Dorian Florescu
MANGALIA *
"Mama, domnii din masina sint morti?", intreaba fetita.
"Cum adica, morti?", raspunde mama.
"Pentru ca nu misca. Si unul are un prosop pe fata, ca bunicu', cind a murit."
"Nu un prosop, draga, era o batista alba, de matase. Ia inchipuie-ti-l pe bunicul cu un prosop obisnuit. Cred ca se rasuceste-n mormint."
"Da' ei sint morti sau nu?"
"Nu, morti nu-s."
"Atunci ce-s, daca nu-s morti?"
"Vagabonzi sint. Vagabonzi si beti. Isi scot mahmureala."
"Ce-i aia vagabond?"
"Vagabond e unul care nu si-a gasit inca locul pe lumea asta."
"Si noi sintem vagabonzi?"
"Ce ti-a venit? Nu, noi nu sintem vagabonzi."
"De ce au vagabonzii astia numere straine la masina?"
"Vagabonzi sint peste tot, nu numai la noi. Dar la noi is mai multi ca-n alta parte."
"Si nici unul nu si-a gasit locul pe lume?"
"Asa-i", raspunde mama.
"Mama, ce-nseamna CH?"
"N-am mai auzit. E-o prescurtare care nu merge la nici o tara pe care s-o stiu eu."
"Da' tara asta chiar exista?"
"Daca exista masina, o fi existind si tara. Numai ca, asa cum arata, astia-s vagabonzi de pe la noi, care au furat masina de la vreun hotel de lux."
"Mama, ce-i aia sa-ti gasesti un loc pe lume?"
Imi iau prosopul de pe fata, fetita sta in fata masinii, se leagana de pe-un picior pe altul si ma priveste insistent. Poarta o rochita rosie si sandale, are parul impletit intr-o coada si se impotriveste cind mama o apuca de brat, incercind s-o traga de-acolo. Mama nu e grasa, dar sarcina si mincarea cu multa grasime au lasat urme. Scot capul pe geamul coborit al masinii si strig :
"Nu-i mai spuneti fetei atitea minciuni, c-o sa ajunga sa-i fie frica de barbati si o sa ramina acasa, ca gaina pe oua."
Femeia trage adinc aer in piept, ridica o sacosa cu cartofi si ceapa, se repede si o izbeste de parbrizul masinii. Citiva cartofi se rostogolesc, iar ochii femeii mai-mai sa cada si ei din orbite.
"Asta-i pentru ca ma faci mincinoasa. Si asta", spune ea, pregatindu-se de un nou atac, "pentru ca-mi faci fata gaina".
Sacosa se pravaleste pe capota motorului, eu tresar speriat si copilul incepe sa plinga. Pina in clipa asta, Luca a stat nemiscat linga mine. Acum ridica pleoapele si deschide brusc portiera, dupa care injura in italiana. Femeia nu pricepe nimic, ridica din umeri, isi ia fiica de mina si pleaca.
"Ce vroia?" se intereseaza el, dupa ce a urcat din nou in masina.
"Nimic."
"Si atita circ, pentru nimic?"
"Zicea ca sintem vagabonzi."
"Ceea ce nu sintem."
"Tocmai."
"O facem sau nu?" intreaba el.

De-a lungul litoralului romanesc sint sase sau sapte statiuni, unele cu nume de planete - Neptun, Venus, Saturn, Jupiter - si asta vrea sa arate ca aici e cazul sa te simti teribil de bine, departe de fabrici si de magazine cu denumiri seci. Toate statiunile arata la fel si de aceea nu stii niciodata in care anume te afli. Asta, unde sintem noi, Luca si cu mine, intr-o masina cu numar de CH, linga digul portului, cu fata indreptata spre infinit, se cheama altfel: Mangalia. Sezonul s-a incheiat si, acolo unde nu mai locuieste nimeni, obloanele sint trase pentru ca pina si aici exista el, sezonul, cind oamenilor le revin doua saptamini de concediu si multa-multa destindere.
Inainte, Neptun, Saturn, Venus, Jupiter sau Mangalia aratau, in timpul sezonului, ca niste musuroaie de furnici. Ele erau remediul pentru dureri de oase, hipertensiune si oboseala cronica - ele si nimic altceva. Intreprinderile poporului isi stavileau productia, barbati si femei, tovarasi si tovarase se urcau in masini Dacia si veneau incoace, de pretutindeni: de pe dealurile si din muntii Maramuresului sau din Moldova, din bogatul Banat, de pe cimpiile intinse ale Olteniei si din Capitala.
Coloanele de masini strabateau sosele cu hirtoape, coborau vaile, mergeau de-a lungul riurilor Olt, Jiu, Siret, iar oamenii injurau pentru ca nu erau indicatoare si greseau mereu drumul. Coloanele de masini rataceau prin orase, in cautare de benzina. Cine nu gasea trebuia sa impinga. In sate, toti frinau in fata cirdurilor de giste si a turmelor de oi, apoi calcau pe acceleratie. Mai tirziu, mincau pe marginea drumului felii de piine cu snitele facute de ei si muscau din rosii si din castraveti si zeama le pata maiourile. Iarasi injurau. Femeia ii spunea barbatului: "Nu mai injura ca un birjar" sau "Nu mai injura in fata copiilor", apoi se certau de-a binelea si copiii aveau ce s-auda.
Soseau pe litoral in iulie sau in august. Rasuflau usurati ca se aflau acolo unde se visasera tot anul. La hotel, isi faceau mincarea pe un resou, linga pat, si isi spalau sosetele in chiuveta, cu detergent adus de acasa, dar asta nu conta, nici acasa nu era altfel. Seara se plimbau pe faleza scurta, aici, unde stam noi acum, sau mergeau mai departe, pina in locul de unde se vad Saturn sau Venus. Barbatii necasatoriti se imbatau la barul hotelului, pe muzica pop romaneasca, cu influente turcesti. Nu-i decit o aruncatura de bat pina la Bosfor. Cind se dezlantuiau, isi agitau bratele-n aer si-si leganau soldurile. Mai tirziu, incepeau sa cinte si se credeau Aurelian Andreescu, care-si cinta copacul din gradina casei, duminica, la televizor, in cel mai faimos slagar al lui. Daca erau foarte norocosi, li se alaturau si citiva italieni sau francezi, si asa aflau cum se traieste dincolo - asta daca mai erau in stare sa judece. Cind aveau mai putin noroc, erau numai cehi sau unguri, de la care nu prea aveai ce sa afli, decit ca pina si ei o duceau mai bine.
Acum insa totul pare parasit. Privesc spre orizont, catre locul de unde, dupa mai multe mile marine, incepe Ucraina. Cu siguranta ca acolo sint oameni care acum se uita incoace, inspre noi. Precis ca ei asuda in camasile lor demodate si ca burtile li se revarsa peste curea. Gindurile ii poarta spre Apus si privirile lor ne trec pe deasupra capetelor.
Dupa victoria socialismului, partidul a construit asemenea statiuni ca sa astimpere nervii si bolile proletariatului - pentru asa ceva erau baile de namol si, de asemenea, discotecile sub cerul liber, dar mai ales pentru ca sa afle capitalistii ca traiul lor nu era cu nimic mai vesel - adica, mai bun decit al nostru. La noi se terminase cu exploatarea. Poporul isi gasise demnitatea. Cind te mai apuca indoiala, plecai la mare. Fabricile imparteau angajatilor locuri de concediu. Doua saptamini de namol redau oricui demnitatea.
Aici totul este betonat dintr-o turnare si dupa un singur model. Pe tot litoralul s-a construit asa, la fel si-n orasul Constanta. Nici nu-ti vine sa crezi ca si aici exista sentimente, ca se pot sopti anume cuvinte, la miezul noptii, linga far.
Totul este atit de jalnic si totusi e al meu intr-un sens profund. E dreptul meu prin nastere, ca sa spun asa. Eu sint toate astea.
In fata noastra se intinde marea. In ea luceste soarele. Pe o terasa parasita, care se numeste Aurora, zace un ciine mort. Digul inainteaza doua sute de metri in mare, la capatul lui sint mormane de bolovani, ridicate in calea valurilor. In spatele nostru este un spatiu verde, cu banci si copaci, unde iarba e strivita de picioarele muncitorilor care ies din tura de dimineata, de prinz sau de noapte pentru ca, la intoarcerea acasa, cind esti obosit, flamind si derutat, fiecare metru conteaza. Totusi, faptul ca spatiul acesta exista arata ca se mai gindeste careva si la pensionari, care ajung pe plaja numai arareori, pentru ca nu mai suporta soarele, apa sarata si nisipul. Duminica, ei fac citiva pasi ca sa-si mai aeriseasca singuratatea. Se odihnesc pe bancile din spatele meu, dar de ani nu mai scapa.
Niste femei trec pe linga masina noastra ; li se vede parul jilav de la subsuori si sint corpolente. Ele maninca multa carne si un fel de supa numita ciorba, pe care plutesc ochiuri mari de grasime. Acasa isi vad de barbatii lor care au degetele ingalbenite de la tigarile Carpati fara filtru si vinisoare rosii pe fata. In bucatariile lor minuscule, gatesc, se imbata si se cearta. Cind incep sa faca prea multa galagie, coboara iarasi glasurile, pentru o vreme, ca sa n-auda vecinii. Demnitatea n-are cum sa lipseasca.
Femeile se intorc de la piata, aduc pepeni, rosii, putina carne de miel si peste, foarte putin peste, pentru ca cel mai mult pleaca in strainatate - inainte, din cauza datoriilor, acum, pentru valuta. Ele duc totul in niste sacose albe care seamana cu cele din copilaria mea, pe care alte femei le carau de la un magazin la altul, sacose din fire de nailon impletite, rezistente la criza, pentru ca-n ele trebuia sa incapa criza vesnica din pravaliile noastre, pe care le luau la rind, in fiecare zi, de la stinga la dreapta si iarasi inapoi, elevi, pensionari si gospodine ca astea. Se puneau in fata unui magazin, apoi in fata urmatorului. Cind sacosele erau umplute pe jumatate, te puteai socoti victorios : criza fusese din nou aminata.
Cit de familiare imi sint toate! Femeile naclaite, barbatii carora li se citeste alcoolul pe fata, locuintele mici, ciinele mort.

Luca sta nemiscat linga mine. E tras la fata, are ochii adinciti in orbite. A slabit mult de cind a plecat din Zurich.
In prima jumatate de an petrecuta la Budapesta, totul fusese in regula, a spus el cind ne-am intilnit acolo, cu cinci saptamini in urma. A preferat sa treaca peste ce nu fusese bine: ca nu vorbea ungureste si ca aproape nimeni nu-i intelegea engleza; sau ca nu-i ajungeau banii. Apoi, dupa ce a cunoscut-o pe Ildiko, i-a mers bine, dar Ildiko era tot mai nebuna. Si, cu cit crestea nebunia ei, cu atit minca el mai putin. Pe linga asta, chiar incidentul in sine fusese o nebunie. Incidentul cu Janos.

---

Despre autor: