Calatoriile lui Ion Cucu

N-am avut ocazia sa scriu pana acum despre artistul-fotograf Ion Cucu, prietenul scriitorilor. Nici despre el, nici despre Vasile Blendea care, parasind filologia, a luat un aparat de fotografiat in mana si a strabatut cu el lumea romaneasca de la un capat la altul. Doi martori, doi cititori de fizionomii si caractere, priceputi si devotati, in fine, doi artisti, in felul lor, care se bazeaza pe cel mai subtil dintre mijloacele de expresie, si anume lumina. Am vizitat zilele acestea expozitia de fotografii deschisa de Ion Cucu la Muzeul Literaturii Romane. O expozitie pe care el a numit-o, pornind probabil de la o imagine a lui Geo Bogza, "Calatoria". "Marele Bogza", cum ii zicea cu ironie afectuoasa Marin Preda, pare a fi gata sa porneasca in jurul lumii pe bicicleta. Are cravata la gat si pe cap poarta celebra lui palarie cu boruri mari, ramase asa de la sfarsitul romantismului romanesc. Paradoxalul Geo Bogza, Don Quijotte de Bogza, cum imi amintesc ca-l alinta Nichita Stanescu, contrazice - prin infatisarea lui - stilul modei din 1982, atunci cand este facuta fotografia. Contrazice si mentalitatile, ierarhiile sociale si politice, inainte de orice, prin literatura lui. Vechi si incoruptibil intelectual de stanga, avangardist - outrance in tinerete, reporter ingenios, redevenise spre batranete, dupa o scurta perioada de realism socialist si de conformism politic (Meridiane Sovietice), rebelul structural care era in fond.
Generatia mea l-a cunoscut in aceasta ipostaza. Privesc acum fata lui acvilina, admirabil prinsa de Ion Cucu, si intreaga lui infatisare de turist deghizat, razvratit impotriva modelor si cutumelor din epoca... Va trebui sa vorbim despre acesti oameni ai trecutului altfel decat se vorbeste azi, in imbulzeala si indignarea generala. Nu toti acesti scriitori au fost oportunisti si imorali, cum sunt unii gazetari inclinati sa creada, nu toti au turnat, s-au prostituat, au facut trotuarul istoriei. Iata-l pe Zaharia Stancu, in 1971, nu cu mult timp inainte de a muri. Ion Cucu l-a fixat intr-o figura de pastor nordic, imbracat in negru, cu capul descoperit, cu chipul lui frumos si decis. Chip expresiv de barbat la inceputul senectutii. In spatele lui este o intreaga istorie cu acte sublime de curaj (discurile sale publice din august 1968!) si compromisuri jenante (Radacinile sunt amare). Poet bun, chiar foarte bun, prozator remarcabil si inegal, admirabil, destoinic, inteligent presedinte al Uniunii Scriitorilor in vremuri imposibile. "Neica Zaharia" sau "Zaricuta", cum ii ziceau scriitorii, pare, cu fata lui austera si privirea lui darza, un aristocrat iesit din lumea taraneasca. Ion Cucu a intuit, cu marele sau talent, aceasta latura a personalitatii lui Stancu si a fixat-o intr-un portret memorabil. Expozitia sa este, intr-a-devar, o calatorie in timp si o calatorie in lumea misterioasa a sciitorulor. Are acasa, mi-a marturisit, aproximativ 5000 de clisee. O lume spectaculoasa, o istorie, o galerie imensa de portrete. Expozitia pe care am vizitat-o, cu emotie si incantare, nu cuprinde decat o zecime din acest nepretuit tezaur de imagini. Ceea ce vad ma uimeste, ma melancolizeaza (cum trece viata, cum trece, ce face timpul din noi, unde sunt tineretele de altadata?!...) si, inainte de orice, ma bucura. Iata prima imagine (din 1959) a lui Nichita Stanescu, cu chipul lui, cum am zis de multe ori, de tanar zeu coborat din mitologia Walhalei. Si iata o fotografie din 1982 care arata o fata tragica, impietrita, fara lumina, pregatita sa intampine, parca, marele necunoscut. Intre cele doua imagini se concentreaza o istorie agitata si o creatie geniala.
Trec peste portretele (stralucite) ale lui Preda si ale lui Sorescu, pentru a spune o propozitie despre uitatul, azi, Nicolae Velea, prozator de marca. O fotografie din 1982 il arata cu fata mare si blanda alaturi de poetul Gheorghe Pitrut, disparut intre timp si el. Sunt inca tineri si, pot spune, frumosi. Este un efect, desigur, al artei (sau, cum sa-i zic, al stiintei) lui Ion Cucu de a face expresive chiar si lucrurile inexpresive. Expozitia lui imi da acest sentiment ciudat: toti acesti scriitori pe care i-am cunoscut in viata sunt "frumosi", spun ceva, au personalitate, pe chipul lor razbate o lumina tainica iesita din adancurile fiintei. Chiar si aceia care, in istoria de zi cu zi, sunt rai si razbunatori, dar, aici, in portretele realizate de Ion Cucu, par intelepti si, inca o data, "frumosi", adica expresivi... Acesta este, imi vine sa cred, secretul artei fotografice: nu de a infrumuseta artificial lumea din afara, ci de a fixa expresivitatea inconfundabila a lucrurilor si fiintelor... S-a spus adesea ca o buna fotografie este o provocare a neantului ce ne asteapta. Si mai adevarata mi se pare ideea ca diferenta dintre o fotografie care reproduce mai bine sau mai rau realul si o fotografie ca opera de creatie este aceasta: cea din urma face ca realul sa semnifice ceva ce nu se vede cu ochiul obisnuit, sa dea expresivitate maxima lucrurilor fara expresivitate si semnificatie. De aceea imi place, cred, fotografiile in alb-negru si, in chip hotarat, din aceasta pricina sunt, probabil, sceptic fata de fotografiile in culori. In spatele celor dintai se afla, totdeauna, un artist autentic, in spatele celor din urma se afla o aparatura complicata si performanta. Ion Cucu este un veritabil profesionist din prima categorie. Ar trebui sa-i fim recunoscatori ca, in tinerete, a parasit studiile de medicina pentru a scrie istoria in imagini a literaturii romane postbelice. Face acest lucru de 50 de ani si nu da semne ca lumea literara romaneasca l-ar fi obosit.

---

Despre autor: