La marginea lumii

"Ultima iubire la Tarigrad: indreptar de ghicit" de Milorad Pavic (traducere de Mariana Stefanescu, Editura Paralela 45, 2006) este, desigur, un roman, dar si un mic manual de tarot, pentru ca volumul include o pereche de carti de ghicit, plus o mica explicatie a semnificatiilor, de la cartea Nebunului, la cea a Lumii. Numerotate in jocul de carti de peste 700 de ani de la 0 la 21, figurile tarotului alcatuiesc astfel cele 22 de capitole ale cartii lui Pavic, structurate in trei mari parti (trei randuri a cate sapte chei, precedate de o cheie-capitol speciala).
Lumea autorului sarb este circulara, existand un fond comun de aforisme, opinii si ganduri ale personajelor, intalnit in cele mai multe dintre cartile sale. De exemplu, cineva gandeste ca "drumul vietii i se rasuceste ca un vierme in fata lui" sau "oamenii il vad pe diavol, iar diavolul pe Dumnezeu", "a trai o eternitate si inca o zi" - de altfel si titlul unei alte carti a lui Pavic -, ori faptul ca omul s-a invatat sa-si masoare zilele dupa lungime (24 de ore), nu dupa adancime, ceea ce inseamna ca o zi poate avea "o luna sau chiar un an". In fine, "e un mare noroc ca inca ne mai creste par pe cap, si nu iarba". Poate uneori cu o simbolistica prea stridenta, alteori de-a dreptul absconsa, "Ultima iubire la Tarigrad" (publicat initial in 1994) este un roman tip Halima, construit din povesti mai micute despre o familie de razboinici originara din Trieste, care strabat imperiul lui Napoleon de la o batalie la alta. Anul este, deci, 1813, populat cu personaje patibulare sau picaresti, cu amoruri interzise, iar epoca, pe care Pavic o construieste cu multe intoarceri in timp, trece cu gratie, fum si sange printre vremuri descrise si de "Manastirea din Parma" sau de Patrick Rambaud. Din cand in cand atrase de mentalitatea marelui secol XIX, in care se formeaza conceptul de natiune (aici Pavic este un comentator specializat, autor al unei lucrari despre clasicismul si preromantismul din Serbia), personaje precum Pustnicul (capitol si carte de tarot) mai performeaza discursul nationalist. Insusi capitanul Haralampjie Opujic, personaj de frunte al "indreptarului de ghicit" si intemeietor de neam, spune ca "o sa scapam de nenorociri cand n-o sa mai fie cosciug sarbesc care sa nu se faca barca si nici prun in Serbia de care sa nu se priponeasca vreo barca". Acest razboinic desavarsit isi depaseste cu mult rangul, cand tocmeste precum un print nordic o trupa de actori pentru a juca "Cele trei morti ale capitanului Opujic", iar dimensiunea fantastica este permanent dublata de o acceptie realista. De exemplu, Marea Preoteasa povesteste cum intreaga ei casa a fost ridicata la cer de un barbat impreuna cu o femeie, ea trezindu-se dimineata in baldachinul sau, in mijlocul gradinii. In alta parte, disparitia frumoasei case este o fapta de-a marelui capitan, drept razbunare fata de un superior: Haralampjie cu oamenii lui au luat caramida cu caramida, clanta cu clanta, intr-o singura noapte, casa pe care pusese ochii un maior, lasandu-i in loc o batrana urata legata de pat.
Dimensiunea traditionalista a Europei natiunilor, asupra careia focalizeaza Pavic, imparte lumea in dominati si dominanti, stapani si sclavi, barbati si femei. Mama lui Sofronjie (fiul capitanului, alias Nebunul) ii spune copilului ei sa se insoare; stie ca el nu vrea asta, nu are trebuinta de insuratoare, dar ea are mare nevoie de o femeie in casa, de asemenea si surorile lui, pentru a-si mari dota.
Romanul este extraordinar in momentele in care mizeaza pe fantastic, in detrimentul realismului, cum ar fi capitolul-carte "Diavolul", cumul de eresuri. Diavolul (Nezit, pe numele sau) s-a nascut undeva la marginea imperiilor, pe raul Karas din Banat: "el sadea ruguri de mur, stia sa inghita o gluma, sa dea in foc ciorba si sa scurteze drumurile. Copiii, cand il visau, faceau pipi in pat. Stia limba animalelor, ii placea muzica, femeile il urau si-l infundau in sticle (...) Era un bun plugar, stia sa are pana si-n albia raului. Dar se temea de cainele negru, de cantatul cocosilor si ii placea sa se aseze pe cantarul de la moara de apa". Scene de viata cu un pronuntat caracter hilar din Europa imperiilor, precum cea in care un invatacel descopera zidurile Universitatii, "pana la un stat de om, pisate din plin. Se pare ca studentii se pisasera pe universitatea lor". In alte parte, intr-o atmosfera de pension, o femeie impleteste din parul ei un prezervativ!
"Ultima iubire la Tarigrad: indreptar de ghicit" este o carte alcatuita din carti de joc, un experiment in care Pavic exceleaza, dovada fiind si celelalte "jucarioare" ale sale, "Dictionarul khazar. Roman lexicon in 100.000 de mii de cuvinte" (1984) sau "Peisaj pictat in ceai" (un roman-careu de cuvinte incrucisate, 1988). Un tip de scriitura cu care cititorul roman este obisnuit, cel putin de la Mircea Horia Simionescu (cu "Dictionarul" sau "onomastic"), sau din alte romane in care mortii vorbesc cu cei vii, ca in cartile lui Stefan Agopian.
Milorad Pavic este lipsit de incrancenarea metaforica, de exacerbarile nationaliste pe care scriitorii sarbi ai secolului XX, precum Ivo Andric sau chiar Ljiubomir Meijic, le etaleaza. Nu degeaba s-a spus ca Pavic este primul scriitor al secolului XXI.

---

Despre autor: