In iarna lui 1989 eram unul din oamenii "morti" care asteptau sa fie ridicati de acasa si dusi cu duba sa-si execute pedeapsa de opt luni de puscarie la unul din penitenciarele pline ale Romaniei lui Ceausescu. Fusesem adus, impreuna cu un fost coleg
In iarna lui 1989 eram unul din oamenii "morti" care asteptau sa fie ridicati de acasa si dusi cu duba sa-si execute pedeapsa de opt luni de puscarie la unul din penitenciarele pline ale Romaniei lui Ceausescu. Fusesem adus, impreuna cu un fost coleg de liceu, legati cu catuse unul de celalalt din arestul Militiei Arad, dupa bataia de rigoare primita de la tinerii graniceri ai frontierei, la Sibiu si apoi trimis acasa cu domiciliu obligatoriu pana la executarea sentintei Tribunalului. Dar, din fericire, am scapat. Au ramas in urma treizeci si trei de ani - ai mei si ai prietenilor mei - in care am fost cu totii morti fara vreo vina. In ce ma priveste, am facut cunostinta cu Securitatea inca din liceu, cand am fost exmatriculati, mai multi colegi, pentru trei zile, pe motiv de ascultat Europa Libera in laboratorul foto al scolii, apoi am "frecventat" aceasta institutie destul de des, la anchete, batai, si alte "amuzamente", precum legatul cu catuse de calorifer, de dimineata pana seara, cand se plictiseau tovarasii, dar si altele, pe care nu le mai enumar aici. Eram mai multi care aveam parte de acest tratament, si nu pentru faptul ca am fi fost periculosi prin ceva anume, ci pentru ca ne adunam pe la cenacluri si cluburi de jazz, purtam barba si, "ni se rupea" de comunismul din jur. Cele mai "curajoase" acte de asa-zisa disidenta ale noastre au fost confectionarea unor manifeste (destul de imbecile) in care indemnam poporul la sabotaje ca sa fortam retragerea lui Ceausescu, cel de a scrie cu vopsea alba pe trotuar in fata cladirii CEC-ului "Jos Ceausescu" si eternele discutii in care injuram regimul. Pe turnatori ii cunosteam: erau, de obicei cei care voiau, in acele timpuri mizerabile "sa devina cineva", sa publice poezii sau proze in revista Transilvania, pe atunci "proprietatea" familiilor Braga si Tomus care publicau acolo cu copii, catei si purcei, sa debuteze, ma rog, sa fie scriitori cunoscuti, sa "prinda" vreun post respectiva revista sau la Cultura, sau, poate si mai si, undeva, pe aceeasi filiera, la Bucuresti. Toti prietenii stiam ca suntem "ciripiti", dar nu-mi amintesc ca vreunul din noi sa fi fost deranjati de asta; faceam lucruri care ni se pareau normale si asumate. Traiam intr-o moarte continua, in care ni se permitea sa citim, sa ne intalnim, sa fumam "Carpatile si Marasestile" amaraciunii, sa ascultam jazz si sa bem vodca "Cristal" dar nu mi-am amintit sa-i fi judecat pe cei pe care-i suspectam ca ne toarna, nici pe cei (vai, cat de multi!) care ne sfatuiau grijulii sa "ne vedem de treaba" si sa terminam cu criticile, ca nu ne va fi bine. Si nici acum nu-i pot judeca: in fond ei au ales sa traiasca si sa se afirme in lumea aceea, sa insemne ceva nefacand decat sa plateasca pretul pentru asta. Noi am ales sa fim morti si maximum sa trecem frontiera, dar nu ca refugiati economic, ci ca prizonieri de constiinta. Intamplator, toti care eram "nucleul dur", ne-am trezit dupa 1989 ziaristi: Cristian Radu, Eugen Jitariuc, Dan Bogdan, Niu Herisanu, Ovidiu Tomuletiu, dar si altii carora din cauza spatiului nu pot sa-i numesc. Niciodata nu-mi amintesc sa fi vorbit despre pacatele "acelora" si nimanui nu i-a venit ideea de a-i judeca, desi cu totii am avut de suferit. Poate ca toti au gandit asemeni mie, si anume ca acestia care erau deghizati in prieteni au cedat, poate datorita imenselor presiuni exercitate asupra lor, poate ca au fost mai slabi, si, la urma urmei, poate ca Dumnezeu e mai nimerit sa consemneze si sa judece astfel de chestiuni. Dar iata ca "tanara generatie" de jurnalisti, cei care au trait intre cateva luni si pana la un an, maximum doi, acele vremuri practic de nedescris, au (acum cand a devenit un obicei ca toata lumea sa judece pe toata lumea) un aprig chef de a pedepsi exemplar. De unii nu ma mir: au trecut prea repede de la stiri sportive la editoriale si, in general scriu pentru tabloide, deci oricum nu conteaza. Dar mai sunt si altii, carora nu li se scoate - ca de obicei - virgula dintre subiect si predicat, care vor sange, cu orice pret si care nu pierd nicio ocazie de a le cere capul mai ales directorilor (si totodata patronilor) unor ziare. Nu stiu de ce imi pare ca este mai degraba frustrarea imensa de a nu-si fi asumat niciodata conducerea unei "intreprinderi" de presa, care impune asigurarea a cateva zeci de salarii, facturi telefonice, chirii, difuzare, etc., iar pe de alta a conducerii unui ziar care sa se vanda. Citesc in spatele asa-zisei dorinte de deconspirare a directorilor de ziare care au lucrat in presa comunista a acestor tineri "jurnalisti" de profesie, (care nu au suferit in scurta lor viata doar pentru ca i-a parasit iubita, sau ca nu au destui bani pentru a-si petrece concediul in statiuni de lux) doar rautate in stare pura. Aceea care transforma "cainele de paza al democratiei" in hiena.
Despre autor:
