Cu gandul la Grafferi (I)

Recunosc. De abia asteptam sa ma apropii de miezul fierbinte al verii, sa ma tarasc usor dezorientata printr-un Bucuresti molesit, mai putin aglomerat, caci a sosit timpul vacantelor in locuri mai prietenoase, mai racoroase, sa caut agale o galerie cu o expozitie in actualitate, care sa ma enerveze groaznic sau sa imi placa la nebunie, pana intr-atat incat si intr-un caz si in altul sa am subiectul potrivit pentru o cronica plastica. De abia asteptam sa nu gasesc ce caut. Poate parea ciudat sa explorezi nevrand sa gasesti, dar eu pandesc momentul acesta de vreo doi ani. In schimb m-am delectat, desi nu acesta e cuvantul potrivit, in statiile de metrou, cu imaginea neobisnuit de colorata a catorva trenuri, pictate de la un capat la altul. Au reusit in sfarsit, mi-am zis in sinea mea.
De doi ani imi doresc sa scriu la fel de neconstrans cum se exprima, in locuri publice, o categorie de artisti underground, evident proscrisa de opinia publica vigilenta si atenta, pasamite, la bunul mers al cetatii. Imi doresc sa scriu despre artistii anonimi, indeobste tineri, pe care ii recunoastem sub denumirea de grafferi, despre care stim totusi foarte putin, fiindca asa vor ei, dar si pentru ca sunt amintiti doar cand trebuie infierat cineva care n-are cum sa riposteze. In 2003, cu ocazia unui eveniment cultural de anvergura (printre putinele cu care ne putem lauda), desfasurat in centrul Capitalei (e vorba despre programul "Arta cucereste strada", organizat de Institutul Francez din Bucuresti), am avut nesperata ocazie sa cunosc un artist underground autentic, pe americanul Doze Green, unul dintre fondatorii miscarii hip-hop. Atunci, in mod cu totul exceptional, "au iesit la lumina", pentru foarte scurt timp, si grafferii damboviteni, desfiintand parca orice fel de bariera, de orice fel, intre metroul newyorkez si cel bucurestean. Se pare ca grafferii, de oriunde ar veni, vorbesc aceeasi limba, pe cea a gestului dezrobit de prejudecati, pe cea a revoltei fata de o lume sufocata de conventii, unde nu ne mai putem regasi pe noi insine. Doze Green mi-a dat pentru prima data dimensiunea reala a gestului vizual protestatar, atunci cand este autentic si motivat, reusind sa surmonteze chiar si piedicile puse de organizatori in calea ducerii la bun sfarsit a demonstratiei sale de graffiti pe o suprafata de circa patru metri patrati. Cand la galeriile Etaj 3/4, unde Doze isi realiza performance-ul, in stare de maxima tensiune, gazdele s-au gandit ca e cam tarziu si ca daca incep sa stinga luminile, il zoresc si pe artist sa-si termine lucrarea, Doze Green a rostit o fraza definitorie pentru miscarea graffiti. In traducere libera, ea ar suna cam asa: "N-aveti decat sa stingeti lumina.

---

Despre autor: