Cu cine negociem? Cu ce mijloace? Cand?

Trei intrebari care trebuiau sa primeasca un raspuns la conferinta de la Roma asupra Libanului. Esec previzibil din moment ce actorii directi ai conflictului nu erau prezenti. Nici nu puteau fi, din moment ce Israelul putea fi invitat, dar o eventuala prezenta a Hezbollah era de neconceput, respectandu-se principiul unanim acceptat "nu tratam sub nici o forma cu teroristii sau reprezentantii lor politici". Nici Siria, si cu atat mai putin Iranul, nu se puteau regasi pe lista participantilor din moment ce figureaza pe "axa raului" ca state ce sponsorizeaza direct miscarile teroriste. Stiindu-se foarte bine cat de greu va fi sa se poata ajunge la un acord in Consiliul de Securitate, cu atat mai mult la nivelul Adunarii Generale, s-a dorit macar elaborarea unui document comun de pozitie care sa poata fi evocat, eventual chiar fortandu-se putin limitele de interpretare, drept un act de vointa al comunitatii internationale.
Motivul? Chiar daca toata lumea este perfect constienta ca singura solutie realista este trimiterea in zona a unei forte de impunere a pacii sau de interpunere intre entitatile beligerante, nimeni nu vrea sa treaca la actiune pana cand nu are palaria politica a unei rezolutii. De preferat a Consiliului de Securitate. Foarte usor de zis, logic, dar extrem de greu de facut, deoarece ONU are o formula unica si clasica de actiune, cea de trimitere a "castilor albastre". Tactica buna pentru intimidare si disuasiune eventual in tarile subdezvoltate, in nici un caz in situatia actuala de conflict din Orientul Apropiat unde, dupa cum s-a vazut, trupele ONU (misiunea UNIFIL) nu numai ca nu inseamna nimic pentru echilibrul zonal, ci sunt luati si tinta fortelor combatante. Fara sa se poata lua o decizie de condamnare a acestor fapte de catre Consiliul de Securitate, datorita veto-ului american.
Ce nu se poate astepta de la ONU este o redefinire a actualului mandat si a regulilor subsecvente de angajare in lupta pentru actualele casti albastre, de altfel dotate cu armament pentru misiuni de auto-aparare si nu de contraatac. Ce s-ar putea astepta insa este o decizie de nominalizare a unei forte internationale, sub mandat ONU, dar cu comanda independenta. Si aici vorbim despre o posibila si din ce in ce mai des invocata implicare a celor doua tipuri de institutii politico-militare care s-ar putea dovedi eficace: NATO si Uniunea Europeana.
In raport cu elementele specifice ale teatrului de lupta actual care se desfasoara pe doua directii, Israelul atacand simultan doua forte adverse, Hezbollah si Hamas, fiecare cu propriile unitati para-militare si linii de control si comanda, eventualul mandat international ar trebui sa defineasca mai intai natura fortei militare.
Planificatorii militari au trei variante: 1. Corp expeditionar complex, fie in cadrul unei operatiuni autonome NATO sau UE, fie in cadrul unei operatiuni comune; optiune destinata "rezolvarii unei crize de talie limitata", pentru a preveni extinderea conflictului spre o dimensiune regionala 2. Misiune "forta de intrare", adica o misiune initiala executata in forta, urmata de aparitia unui al doilea esalon de forte, de mult mai mare anvergura, pentru mentinerea sau impunerea pacii; solutie tip Kosovo, in speranta semnarii la un moment dat a unui acord de pace intre beligeranti, incluzand si o decizie privind instaurarea unei zone tampon; 3. Misiune "forta de urgenta" insemnand mandatarea uneia dintre cele doua organizatii (sau a amandorura) de a sustine imediat forta de pace existenta (UNIFIL) prin trimiterea de trupe beneficiind de capacitatile militare necesare pentru solutionarea oricarei crize limitate.
Neoficial, la Bruxelles se evoca acum constituirea unei forte de interventie avand, in faza finala, aproximativ 15.000 de militari in teren, poate rezultatul unei combinatii intre fortele UE si NATO. UE poate lansa o operatiune militara in cinci zile dupa ce Consiliul European ar aproba parametrii generali politici si militari ai misiunii si poate trimite in teren, in maximum zece zile, la o cerere urgenta din partea ONU, doua grupuri de lupta (1500 de militari fiecare) pentru o durata maxima de 120 de zile. In mod logic, grosul operatiunii ar trebui sa fie asumat de NATO, prin elementele Fortei sale de Reactie (brigazi terestre cu capacitati de "intrare in forta"), un grup de lupta naval, unul amfibiu si de actiune la suprafata, si o componenta aeriana capabila de a asigura 200 de iesiri zilnice.
Numai ca NATO, incepand de azi, si-a extins operatiunile in Afganistan pe intreg teritoriul tarii, ceea ce inseamna un enorm efort logistic si o prezenta din ce in ce mai mare de trupe... si atunci, cine va mai vrea sa contribuie la o eventuala misiune in Liban?
Intrebare foarte dificila deoarece, pentru a fi eficienta, o asemenea forta va trebui sa aiba un mandat "extrem de robust", gen Afganistan, care sa permita deschiderea focului, la nivel maximal, in momentul in care trupele proprii sunt atacate. Si asta de oriunde ar veni atacul. Adica, cel putin teoretic, ar putea sa traga nu numai in militantii Hezbollah, ci si in trupele israeliene. Foarte greu imaginabil, cel putin acum, cine va accepta un asemenea scenariu. Atunci vom vedea o coalitie internationala anti-Hezbollah si anti-Hamas?
Lucrurile se complica si mai mult daca luam in considerare si posibilele participari la forta internationala a unor tari musulmane care si-au exprimat deja disponibilitatea, Egipt si Turcia. In conditiile prezentei fortei internationale, un incident ca cel care a dus la moartea celor patru observatori UNIFIL ar putea avea consecinte dezastruoase, cu mult dincolo de zona de conflict.
Iata de ce, deocamdata, planificatorii militari sunt in alerta dar, conform obiceiului, nu recunosc nimic. De cealalta parte, diplomatii recunosc totul si nu semneaza nimic. Urmatorul moment posibil crucial pentru gasirea unei formule de iesire din criza va fi marti, cu ocazia reuniunii Consiliului Ministrilor Afacerilor Externe de la Bruxelles.

---

Despre autor: