Un jurnal wertherian (I)

A aparut recent volumul ,"Artistul si Moartea" care aduna o parte dintre scrierile unui autor putin cunoscut, Emil Ivanescu, fratele cu zece ani mai mare al poetului Mircea Ivanescu, coleg si prieten cu Dinu Pillat si Alexandru Vona. S-a nascut la 8 august 1921 si s-a sinucis la 22 de ani (4 iulie 1943), dupa ce isi anuntase prietenii de decizia sa si, spun ce-i care cunosc biografia, o amanase o data pentru a asculta un concert de Walter Gieseking. Cartea de acum, prima dealtfel, este ingrijita de Raluca Duna si este insotita, de comentariile lui Matei Calinescu, Alexandru George si Alexandru Vona, precum si de o nota biografica semnata de Mircea Ivanescu. Din ele deducem ca Emil Ivanescu anunta un mare talent ("trasaturi indubitabile ale unei potentiale genialitati, ramasa la stadiul juveni"- zice Matei Calinescu), era un tanar cultivat (fapt ce se confirma de dialogurile sale filosofice si de jurnalul intim), era pasionat de muzica si gandea actul sinuciderii "ca arta", in linia prozei estete de tip Oscar Wilde... Alexandru Vona vorbea in 1947, in Agora ( revista unde apare prima oara piesa "Artistul si Moartea") de memoria fenomenala a prietenului sau si dadea cateva amanunte despre acest personaj byronian intr-o cultura in care sinuciderea nu-i, cum crede Camus, singura problema filosofica serioasa.
Daca inteleg bine, Emil Ivanescu este preocupat de actul sinuciderii tot atat de mult si cu aceeasi fervoare cu care este preocupat de muzica si de opera lui literara. In vizita de ramas bun facuta prietenilor inainte de a se sinucide se scuzase daca regia iesirii lui din viata nu va fi, din cauza circumstantelor (vremuri grele de razboi!), la inaltimea actului ca atare. Moartea anuntata in acest chip trezi prietenilor sceptici banuiala unei farse aranjate, totusi tanarul se tine de cuvant si, in zorii zilei de 4 iulie 1943, gestul sau fu confirmat spre stupoarea generala. Cand e vorba un fenomen atat de tragic ca moartea voluntara, analogiile literare nu au nici un rost. E de semnalat, totusi, faptul ca exista in romanul romanesc un personaj care isi programeaza la data fixa moartea voluntara: este vorba de actrita Catalina, teozoafa si mitomana, din "Noaptea de sanziene de Mircea Eliade. Teozoafa anunta ca se va sinucide la o data fixa, dar amana gestul de la un an la altul pana ce este violata de soldatii sovietici si moare, dupa oarecare vreme, in apropierea zilei fatale. Problema ca atare este o tema relativ raspandita in romanul european din primele decenii ale secolului XX. O intalnim, de pilda, la Gide, un autor care intereseaza pe Emil Ivanescu. Jurnalul si dialogurile sale il citeaza des. Lasand biografia - inca o data: cu totul atipica pentru viata literara romaneasca - sa vedem ce ne spune opera acestui tanar de 22 de ani pentru care, intr-adevar, arta pare a se confunda cu existenta, iar existenta trebuie sa imite, in termenii lui Wilde, arta. Cand nu reuseste, se intampla ceea ce in fapt s-a intamplat... Ma opresc, deocamdata, la jurnalul lui Emil Ivanescu, reconstituit de Raluca Duna cu ajutorul lui Mircea Ivanescu si Al. George, dupa copiile dactilo ramase dupa ce ele fusesera vazute si rafistolate mai inainte de Dinu Pillat, prieten al autorului....Sunt insemnari din 1942, cateva note intr-un carnet din 1943 si un scurt jurnal francez din vara anului 1942 precedat de o propozitie din Saint-Jean: "le verbe s'est fait chair". "Jurnalul" este scris intr-o franceza cursiva, stilul este mai concis si mai direct decat stilul insemnarilor facute in limba romana. Aflam aici si o precizare care defineste corect natura intima a ziaristului, pasionalitatea lui excesiva si, in genere, modul lui de existenta: "mon coeur wertherien".
Referinta la personajul lui Goethe apare si in jurnalul romanesc ("ca in orice jurnal wertherian authentic, imi insemn si eu aici uimirea in fata simplului fapt al verificarii a cat de noua si cat de negrait de dulce poate parea cuiva constatarea banal- modesta a romanticilor"...). Fraza in urma este lunga, usor artificiala si, pana la un punct, reala. Orice indragostit este, in fond, un Werther care trece printr-o suferinta greu de precizat. Daca este scriitor, incearca sa aproximeze aceasta "maladie alba" care se confunda deseori cu o nevroza subtila. Este ceea ce face si Emil Ivanescu in acest jurnal tinut fara convingere, dar cu minutia si finetea unui analist din scoala lui Proust. Discursul sau este o introspectie deloc spontana, intens elaborata, opera unui caligraf care stie sa-si puna in pagina, chiar cu oarecare pedanterie, ceea ce el numeste "despotismul emotiv"...Jurnalul este, oricum, original si pe alocuri profund, si de ar fi fost numai atat si tot ar trebui sa luam in seama pe autorul lui, un posibil romancier in linia Anton Holban. El insusi, diaristul, pare un personaj din "O moarte care nu dovedeste nimic" sau "Ioana", un intelectual cu o sensibilitate ulcerata si un sentiment acut al mortii.

---

Despre autor: