Tradarea

Istoria si literatura abunda in tipuri de tradatori. Clasic ramane Iuda cu sarutul sau otravit, aducator de moarte, desi, in ultima vreme, zarva din jurul evangheliei care ii poarta numele incearca sa-l scoata basma curata. Dar, cu toate ca subiectul e la moda, nu despre el vreau sa vorbesc.
Ma intereseaza tortionarii care, desi sunt constienti ca asa zisul denunt este fals, se folosesc de el pentru a-si condamna victimele.
Unul din exemplele teribile este cel din anii cand in Uniunea Sovietica a fost decapitata conducerea Armatei Rosii, cand sute de comunisti devotati au fost torturati si ucisi de catre tovarasii lor de partid, sub diferite acuzatii de tradare, fara probe, si cand, in mod stupefiant, toti cei judecati si-au recunoscut vinile imaginare, fie de teama torturii, fie dand crezare unei minciuni sfruntate ca, in cazul in care vor recunoaste, vor fi eliberati, fie - si aceasta pare intr-adevar incredibil, ca nerecunoasterea acuzatiilor ar prejudicia imaginii partidului, ceea ce acei comunisti fanatici n-ar fi acceptat. Tartorul acestor procese care uneori au intrecut, prin cruzime si cinism, chiar si pe cele ale Inchizitiei, a fost, in afara lui Stalin, unealta sa credincioasa, Andrei Ianuarevici Visinski. Tot acesta ne-a produs si noua ingrozitoare nenorociri, el fiind acela care, batand cu pumnul in masa, l-a obligat pe Regele Mihai sa abdice.
In memoriile sale, Belu Silber, bun prieten al lui Lucretiu Patrascanu, si arestat impreuna cu acesta, marturiseste (poate chiar sincer) ca, fiindu-i peste putinta sa mai suporte torturile, a recunoscut incriminari care, la cea mai mica verificare, ar fi reiesit clar ca erau inventate. Astfel, recunoscand participarea sa la intalniri cu agenti ai serviciilor de spionaj americane sau britanice care ar fi avut loc la Bucuresti, in anumite date, era cu neputinta sa fie crezute, deoarece in acele zile, si el si Patrascanu erau plecati din tara. Totusi judecatorul a tinut seama de acele declaratii evident false, condamnandu-i si pe unul si pe celalalt.
Dar daca pana acum am pomenit de personaje ce apartin istoriei, voi trece la literatura. Scriitorul ceh Milan Kundera, in cunostinta unor astfel de fapte, inspirandu-se si din propria sa biografie, dedica doua din romanele sale (poate chiar mai multe, necitite de mine) unor minciuni, in aparenta nevinovate, care au dus insa la represiuni din partea organelor comuniste abilitate.
In romanul sau "Gluma", scris in 1965 si aparut in 1967, chiar in Ceholovacia, una din cele mai bune carti ale sale, devenita ulterior si scenariu de film, personajul principal, Ludvik, un distins om de stiinta, pe vremea cand era inca student, a trimis, din teribilism juvenil, o carte postala unei fete naive. Mesajul, de pe cartea postala, era urmatorul: "Optimismul este opium pentru popor. Atmosfera sanatoasa pute. Traiasca Trotsky!" Denuntat, Ludvik este exclus din partid si, fiind recrutat pentru stagiul militar, este trimis in batalioanele de pedeapsa, alaturi de alti suspecti politici, trebuind sa lucreze din greu in mina.
Ulterior, Ludvik se va razbuna pe Pavel, cel care, in Universitate, fusese principalul sau acuzator. Razbunarea avea sa conste in faptul ca se va culca cu Helena, nevasta acestuia. Helena insa se indragosteste de Ludvik si va avea o tentativa de sinucidere. Doar ca Milan Kundera, cu spiritul sau ironic, inclinat chiar spre umor, o pune sa inghita niste purgative aflate in cutia pe care scria "somnifere". De fapt, cartea, impartita in sapte parti ample, se ocupa nu numai de viata lui Ludvik, dar si de cea a lui Jaroslav, pasionat cercetator al folclorului cehesc; de agricultorul Kostka, si de insasi Helena, de profesie redactoare la radio. Existentele acestora se intretaie si toti au de suferit din pricina opresiunii comuniste.
Cum spuneam, insusi autorul, mereu autoironic, manuind umorul cu dibacia unui chirurg, si penduland intre tragic si comic, a inceput prin a fi, in tinerete, un comunist entuziast. Dar, in conflict cu dogmatismul activistilor, este repede exclus din partid, pentru "tendinte individualiste". Reprimit in 1967, odata cu "Primavara de la Praga", el va suferi adevaratul soc si trezirea din euforia leninista in momentul invaziei sovietice din 1968. Ajungand in Franta, cu cetatenia ceha retrasa de autoritatile tarii natale, in 1981, Mitterand ii acorda cetatenia franceza. Kundera va fi si decorat cu Legiunea de onoare.
Ce de a doua carte a sa, in care e vorba si despre tradare, se intituleaza "Viata e in alta parte", titlu inspirat de inscriptiile de pe zidurile Sorbonei, in timpul manifestatilor studentesti din 1968. Eroul, Jaromil, sufera din pricina dictaturii la care il supune propria sa mama, o fiinta posesiva, egoista si geloasa pe oricare din femeile care si-ar putea exercita o influenta asupra fiului ei. Eroului ii repugna toate linguselile, rasfatul si grija exagerata a mamei sale, dar in acelasi timp, acestea il conving ca este "omul ales". Poet nelipsit de un oarecare talent, el avea sa imbratiseze ideile comuniste. Dar magulit de laudele aduse de catre organele Securitatii, Jaromil adopta stilul poeziilor conjuncturale, platitudinea lor, proslavind politica guvernamentala comunista.
Cand, intr-un conflict minor cu prietena sa, aceasta motiveaza o intarziere la intalnirea cu poetul printr-o o minciuna nevinovata, pretinzand ca a trebuit sa aiba o discutie cu fratele ei, decis sa fuga in mod clandestin din tara, Jaromil ii cere sa-si denunte fratele. Cum prietena sa refuza, poetul ii denunta la Securitate si pe ea si pe fratele ei. Desi cei doi incearca sa dovedeasca netemeinicia denuntului, fata avea sa fie condamnata la trei ani inchisoare, iar fratele ei va ramane in temnita pentru un timp nedeterminat. Desi Kundera il aseaza, in mod satiric, pe Jaromil in paralel cu alti poeti eroici ca Puskin, Lermontov, Byron, Shelley, Rimbaud, al caror sfarsit a fost tragic; cel al lui Jaromil este jalnic si ridicol.
Evident cartea nu a putut aparea in Ceholovacia la vremea cand a fost scrisa si a fost tiparita in strainatate. Dar Kundera s-a aratat foarte nemultumit de calitatea traducerii. Italienii spun: tradutore-traditore. Kundera a gasit o formulare si mai frumoasa: "Traducerea este ca o femeie. Cand e frumoasa nu e fidela, cand e fidela nu e frumoasa".

---

Despre autor: