Inteligenta captiva

Viciul constitutiv al inteligentei consta in incapacitatea de a-si stabili intr-un cadru neutru si riguros conditia de posibilitate. Inteligenta este acel ceva care, in virtutea coincidentei dintre natura si performanta, nu intelege posibilitatea de-a fi altfel decat e. O forma de inteligenta care sa stie ce e, cum functioneaza sau macar sa poata imagina o alta radical diferita ori superioara, si-ar iesi din propriile limite si s-ar comporta ca un gen ce-si subsumeaza diverse specii, inclusiv cea pe care se intemeiaza exercitiul in curs.
Ceea ce, daca urmarim situatia, este si straniu, si absurd. Prin esenta, nici un tip de inteligenta nu se poate ipostazia in afara cadrelor concret determinate, anterior oricarei asumari proprii, ce-i cuprind jocul, intotdeauna deja in derulare. In consecinta, a functiona ca natura inteligenta inseamna, fatalmente, si a nu putea fi altfel decat esti, a nu putea performa mai mult ori altminteri decat deja o faci. Abia in acest tip de realitate, complet de neconceput printr-o alta, prezenta subintinde esenta, iar existenta e determinata coincident performantei. Chiar mai mult, in toate procesele si la orice nivel s-ar manifesta, inteligenta ramane captiva propriei performante, pe care nu o poate reduce la modul fenomenologic, oarecum in felul in care soarele ramane pentru totdeauna captiv propriei lumini si ochiul oaspetele permanent al propriei priviri.
Nu sunt nici pe departe caz izolat, daca incerc sa-mi imaginez ce as fi, cum m-as comporta, cum as gandi in afara propriului aparat inteligent. Si recunosc, invins, ca nu reusesc sa-mi fac nici o idee. Imi ramane intunecata si inaccesibila lumea oricarei alte inteligente posibile, conditiile de reprezentare si judecare ale oricarei alte modalitati inteligente. In acelasi timp, imi ramane mereu o prezumtie sau o paranteza goala, pe care nimic nu ma convinge sa o incarc cu certitudini totale: dar daca totusi asa ceva ar exista?

---

Despre autor: