Cum i-a suparat Saddam pe americani

Saddam Hussein risca sa fie condamnat la moarte pentru crime pe care le-a comis in anii '80, intr-o perioada in care era aliatul de nadejde al Statelor Unite. Crime despre care americanii au stiut, dar pe care - la momentul respectiv - au ales sa nu le condamne. Cateva tentative in acest sens ale Senatului SUA au fost blocate de Administratiile Reagan si Bush senior. La fel s-a intamplat si cu sanctiunile internationale propuse impotriva Irakului in Consiliul de Securitate al ONU. La Washington, Saddam era alintat cu porecla "Leul din Bagdad" - nu "Macelarul", cum i s-a spus mai tarziu. Razboiul pe care il purta impotriva Iranului fundamentalist servea de minune intereselor americane. A beneficiat, de aceea, de un substantial ajutor militar din partea SUA - inclusiv de armament de distrugere in masa.
Metamorfoza lui Saddam Hussein din aliat strategic al americanilor in inamic al Statelor Unite s-a produs brusc, la inceputul lui august 1990, cand Irakul a invadat Kuweitul vecin. Cel putin asa spune istoria oficiala. In realitate, lucrurile sunt mult mai complexe. Tensiunile dintre Bagdad si Washington erau mai vechi, desi, in octombrie 1989, Presedintele George H. W. Bush lauda inca avantajele normalizarii relatiilor bilaterale dintre cele doua capitale. Saddam isi pierduse, insa, increderea in americani inca din 1986, cand izbucnise scandalul "Iran-gate". O lume intreaga aflase atunci ca Administratia Reagan vanduse arme, in secret, si regimului de la Teheran. Cu alte cuvinte, Washingtonul jucase la doua capete, facand afaceri cu ambele tabere aflate in razboi. Un razboi sangeros, in care peste un milion de oameni fusesera ucisi. La finalul sau, Irakul avea datorii externe de peste 40 de miliarde de dolari si o economie ruinata. Saddam Hussein se simtea inselat si considera ca americanii ii sunt datori. I-o spune aproape textual, la 25 iulie 1990, ambasadoarei Statelor Unite la Bagdad, April Glaspie, chemata in audienta cu o saptamana inainte de atacarea Kuweitului. Stenograma discutiei (la care a participat si vicepremierul Tarik Azziz) continua sa provoace controverse. Unii analisti considera ca Saddam a cazut intr-o capcana, fiind lasat sa inteleaga ca Washingtonul nu va interveni in cazul in care Irakul invadeaza Kuweitul. "Nu avem nici o opinie cu privire la conflictele arabo-arabe; problema kuweitiana nu ne priveste" - i-a comunicat Glaspie lui Saddam Hussein. Ulterior, ea a explicat ca l-a avertizat pe presedintele irakian cu privire la consecintele unei invazii, insa folosind un limbaj diplomatic. "In mod prostesc, nu ne-am dat seama ca (Saddam) era tampit" - a declarat Glaspie in fata Comisiei de Relatii Externe a Senatului SUA, in aprilie 1991. Tarik Azziz este, insa, de alta parere. Intr-un interviu acordat postului de televiziune PBS in anul 2000, el a declarat ca liderii irakieni nu-si facusera nici un fel de iluzii cu privire la reactia Casei Albe. Cat despre intrevederea cu ambasadorul american, Azziz sustine ca "Saddam vroia sa-i transmita un mesaj lui George Bush, nu sa primeasca un mesaj de la Casa Alba". Intr-adevar stenograma discutiei dintre Ambasadorul american April Glaspie si Saddam Hussein pare mai degraba un discurs al presedintelui irakian, decat un dialog - fi el si diplomatic. Documentul - publicat pentru prima data de "New York Times" in septembrie 1990 - ofera o importanta cheie pentru intelegerea evenimentelor de mai tarziu.
Reprosurile lui Saddam
"Acesta este un mesaj catre Presedintele Bush". Asa si-a inceput Saddam Hussein discutia cu ambasadorul american la Bagdad, April Glaspie. A urmat apoi un scurt istoric al relatiilor bilaterale. Si primul repros:
"Decizia de a stabili relatii cu Statele Unite a fost luata in 1980, cu doua luni inaintea izbucnirii razboiului dintre noi si Iran. Cand a izbucnit razboiul, pentru a evita speculatiile, am amanat oficializarea relatiilor, sperand ca razboiul se va termina repede. Dar fiindca razboiul a durat mult, si pentru a sublinia faptul ca suntem o tara nealiniata, a fost important sa stabilim relatii cu Statele Unite. Am decis sa o facem in 1984.(...) Am sperat la o mai buna intelegere reciproca si la sanse sporite de cooperare, in beneficiul ambelor noastre natiuni si al intregii lumi arabe. Dar aceste bune relatii au suferit diverse impasuri. Cel mai rau s-a produs in 1986, la doar doi ani de la stabilirea relatiilor, cand cu ceea ce s-a numit Irangate - care a avut loc in anul in care Iranul a ocupat peninsula Fao. (...) Cu toate acestea, am acceptat scuzele presedintelui american, transmise prin intermediul trimisului sau, si am luat-o de la zero. Si nu am dezgropa trecutul daca nu ar exista evenimente noi care ne amintesc ca vechile greseli nu au fost simple coincidente."
Saddam Hussein aminteste apoi de o serie de articole negative la adresa Irakului aparute in presa americana. Acuza "diferite grupari, cu legaturi in serviciile secrete si in Departamentul de Stat": "Anumite grupari au inceput sa pregateasca studii cu titluri de genul <<Cine va fi succesorul lui Saddam Hussein?>> Au inceput sa contacteze statele din Golf si sa le faca sa se teama de Irak, sa le convinga sa nu dea Irakului ajutor economic. Si avem dovezi cu privire la aceste activitati."
Datorii si petrol
Marile nemultumiri ale lui Saddam Hussein erau, insa, de natura economica: "Irakul a iesit din razboi (cu Iranul - n.n.) impovarat cu o datorie de 40 de miliarde de dolari, fara a pune la socoteala ajutorul acordat de statele arabe, dintre care unele considera acum ca si acel ajutor este tot o datorie, desi stiu - cum stiti si dumneavoastra - ca daca n-ar fi fost Irakul nu ar fi dispus de aceste sume si viitorul regiunii ar fi fost cu totul altul." Cu alte cuvinte, Irakul era lasat sa achite singur nota de plata a unui razboi de pe urma caruia profitasera si americanii, dar si vecinii din zona.
Si, apoi, mai era si problema pretului mondial al petrolului, pe care Statele Unite se straduiau sa-l tina cat mai jos. Petrolul constituia, insa, principala resursa irakiana. Un pret scazut insemna, deci, mai putini bani la bugetul si asa secatuit al statului. Si mai putine sanse de reconstructie. Saddam se indigneaza: "Cand o politica deliberata forteaza in jos pretul petrolului fara motive comerciale reale, aceasta echivaleaza cu un nou razboi impotriva Irakului". Se simte sabotat si acuza: "Kuweitul si Emiratele Arabe Unite se afla in avanpostul acestei politici menite sa subrezeasca pozitia Irakului si sa-i priveze cetatenii de standarde economice ridicate."
Ambasadorul american recunoaste ca Statele Unite nu doresc preturi mai mari la petrol. "25 de dolari barilul nu este un pret prea mare" - raspunde Saddam. El explica: "La un moment dat, pretul a scazut pana la 12 dolari barilul si o reducere de 6-7 miliarde de dolari in modestul buget irakian este un dezastru".
Problemele teritoriale
Sabotajul economic nu era singurul repros pe care Saddam il aducea kuweitienilor. Desigur, nu este un secret pentru nimeni faptul ca irakienii considera minusculul stat vecin drept teritoriul lor istoric. In timpul dominatiei otomane, Kuweitul de astazi facea parte din provincia Basra. Independenta sa a fost recunoscuta de Bagdad, in 1961, la presiunile Marii Britanii - care a mobilizat trupe in zona, pentru a descuraja o eventuala invazie. In discutia sa cu ambasadorul Statelor Unite, Saddam Hussein nu a invocat argumentul "istoric". S-a referit, insa, la probleme frontaliere mai recente.
"In timp ce noi eram ocupati cu razboiul, Kuweitul a inceput sa se extinda pe teritoriul nostru. Puteti spune ca asta e propaganda, dar v-as trimite la un document, "Linia de Patrulare Militara", care identifica granitele recunoscute de Liga Araba in 1961 pentru ca patrulele militare sa nu incalce frontiera irako-kuweitiana. Dar duceti-va sa vedeti cu ochii dumneavoastra. Veti vedea patrule kuweitiene, ferme kuweitiene, instalatii petroliere kuweitiene - toate construite cat mai aproape posibil de linia de demarcatie, pentru a stabili aceste pamanturi ca teritoriu kuweitian."
Un avertisment foarte actual
Saddam i-a reamintit ambasadoarei statelor Unite cat de util a fost Irakul intereselor americane in timpul razboiului cu Iranul. Reprosurile sunt mai mult decat transparente:
"Am citit declaratiile americane cu privire la prietenii (Statelor Unite - n.n.) din aceasta regiune. Desigur, fiecare are dreptul sa-si aleaga ce prieteni ii plac. Noi nu putem avea nici un fel de obiectii. Dar stiti ca nu voi ati fost cei care v-ati aparat prietenii in timpul razboiului cu Iranul. Va asigur ca, daca iranienii ar fi cucerit regiunea, trupele americane nu i-ar fi oprit, decat folosind arme nucleare. Nu va subestimez. Dar imi intemeiez opinia pe geografie si pe natura societatii americane. Societatea voastra nu poate accepta 10.000 de morti intr-o singura batalie. Stiti ca Iranul a acceptat incetarea focului nu fiindca Statele Unite i-a bombardat o platofma petroliera dupa eliberarea Fao. Aceasta este rasplata Irakului pentru securizarea regiunii si pentru ca a protejat-o de un potop necunoscut?"
Apoi, Saddam pare sa confirme un fapt banuit de multi istorici: intrase in razboi cu regimul fundamentalist de la Teheran impins de americani: "Nu este rational sa cereti poporului nostru sa verse rauri de sange timp de opt ani si apoi sa-i spuneti <<Acum trebuie sa acceptati agresiunea Kuweitului, a Emiratelor Arabe Unite, sau a SUA, sau a Israelului>>."
Controversata ambiguitate diplomatica
Replica ambasadorului american la Bagdad, April Glaspie, a fost extrem de prietenoasa: "Cred ca va inteleg. Am trait aici ani de zile. Va admir eforturile extraordinare pentru reconstructia tarii. Stiu ca aveti nevoie de fonduri. Intelegem asta si opinia noastra este ca ar trebui sa aveti posibilitatea de a va reconstrui tara. Insa nu avem nici o parere despre confictele arabo-arabe, cum este disputa voastra frontaliera cu Kuweitul. In anii '60, am lucrat la ambasada americana din Kuweit. In perioada aceea, am primit instructiuni sa nu exprimam nici o opinie cu privire la acest subiect, subiect care nu este asociat Statelor Unite. James Baker i-a cerut purtatorului nostru de cuvant sa sublinieze aceasta instructiune. Speram ca veti putea rezolva aceasta problema utilizand orice metode potrivite prin intermediul lui Klibi (secretarul general al Ligii Arabe - n.n.) sau al Presedintelui Mubarak. Tot ceea ce speram este ca aceste probleme sa se rezolve rapid."
Tonul impaciuitor al ambasadorului Statelor Unite a dat nastere, ulterior, multor comentarii. April Glaspie fost acuzata chiar ca, prin lipsa ei de fermitate, l-ar fi incurajat pe Saddam sa atace Kuweitul vecin. Teoria este contrazisa de un alt diplomat american. James Atkins, ambasadorul SUA in Arabia Saudita la momentul evenimentelor, a explicat, intr-un interviu acordat, in anul 2000, postului PBS: "Glaspie a urmat politica americana corecta, care impune sa nu iei pozitie in disputele frontaliere dintre state prietene. Aceasta este politica standard. Asta declari intotdeauna. Nu puteai spune: <<Dle Presedinte, daca te gandesti cu adevarat sa invadezi Kuweitul, o sa dezlantuim furia lui Dumnezeu asupra palatelor tale si asupra tarii tale si veti fi cu totii nimiciti>>. Ea n-ar fi spus asa ceva si nici eu n-as fi facut-o. Si nici vreun alt diplomat".
In aprilie 1991, April Glaspie a fost audiata de Comisia pentru Relatii Externe a Senatului Statelor Unite. A declarat, atunci, ca - in timpul intrevederii din 25 iulie 1990 - l-a "avertizat in mod repetat pe Saddam Hussein sa nu utilizeze forta pentru a-si rezolva disputa cu Kuweitul". Telegramele diplomatice transmise de ea de la Bagdad au ramas, insa, clasificate. Oficial, Glaspie a fost exonerata de orice suspiciune. A fost, insa, trasa pe linie moarta. Dupa o scurta sedere la misiunea americana de pe langa Natiunile Unite, a fost numita consul in Africa de Sud. O evidenta "retrogradare" pentru una dintre cele mai respectate "arabiste" din Departamentul de Stat, cu o cariera diplomatica de decenii in Orientul Mijlociu. April Glaspie a iesit la pensie in anul 2002. A refuzat sa faca orice declaratii presei cu privire la controversata sa intrevedere cu Saddam Hussein, din iulie 1990.

---

Despre autor: