Furat de comunisti, mintit de autoritatile de azi

"Tatal meu, Ioan Dumitrescu, a cumparat un teren pe actuala Calea Dorobantilor, ca sa construiasca in Bucuresti o casa pentru intreaga familie", isi incepe drama Aurel Dumitrescu. "Era proprietar al unor depozite de cherestea la Bucuresti, Videle, Giurgiu si in localitatea Olteni, judetul Ilfov. Eu si doi nepoti suntem singurii mostenitori, tata, mama si alte rude decedand intre timp. Mai intai am plantat, pe cei 676 mp, zece pomi fructiferi si am sadit ceapa, varza, fasole si morcovi pentru propriul consum. Cand ieseam de la serviciu, ne duceam cu totii acolo si lucram pamantul. Tata a obtinut autorizatie de constructie, insa situatia materiala nu i-a mai permis sa inceapa lucrarile. Apoi au venit comunistii. Ne-au luat un teren in centrul orasului Campulung Muscel, de 2000 mp si toate depozitele de cherestea, fara ca macar sa fim intrebati ceva. In 1952 au inceput arestarile pe motive politice, fiind prigoniti cei care detinusera avere. La miezul noptii au venit acasa sase securisti intr-un IMS. Unul a intrat pe fereastra si cinci au fortat usa de la intrare. Era data de 7 august 1952. Putin mai tarziu ne-am trezit cu un alt grup, care ne-a perchezitionat locuinta, fara sa ne confiste altceva decat o carte despre orasul Campulung. La inceput, tata a fost dus la canal si apoi la Pitesti, pentru verificari. Dupa opt luni de zile i-au dat drumul, reabilitandu-l in totalitate, deoarece nu gasisera nimic impotriva lui. Eu am fost incorporat si imi efectuam stagiul militar. Cand a fost eliberat, i s-a spus ca si-a recapatat toate drepturile, putand calatori si in strainatate. S-a angajat la Casa Scanteii, ajungand sef serviciu Contabilitate, functie din care a si iesit la pensie. In perioada in care tata a fost retinut de Securitate, si mama a fost arestata, datorita unui denunt calomnios. Acuzatia a constat in faptul ca l-ar fi numit pe un vecin, care venise cu Divizia Tudor Vladimirescu in Bucuresti, <<pandur nenorocit>>. Cum jignirea care i-a fost atribuita nu s-a confirmat, mama fiind o sfanta incapabila sa rosteasca asemenea vorbe, a fost eliberata dupa ancheta", ne-a povestit Aurel Dumitrescu.
"Tata a cerut aprobare sa construiasca acolo o casa"
In baza Legii nr. 18, familia Dumitrescu a primit teren in echivalent la Campulung Muscel, in locul celor 2000 mp din centru. Un teren pe o plantatie de coacaze, la oarecare altitudine, langa fosta fabrica de tesaturi "Melana". A incercat in nenumarate randuri sa-l vanda, insa n-a gasit cumparatori. In privinta terenului de pe Calea Dorobantilor, care a fost si el revendicat, lucrurile sunt ceva mai complicate, dupa cum ne-a spus Aurel Dumitrescu.
"Pana in anul 1966, noi am platit impozit pe teren, considerandu-ne in continuare proprietarii acelei parcele. In 1967, desi risca intre cinci si zece ani de munca silnica, tata a cerut aprobare sa construiasca acolo o casa. Nu i s-a dat nici un fel de raspuns. De asemenea, a incercat din nou in 1991, raspunzandu-i-se dupa trei ani de asteptari: <<Nu va putem rezolva cererea pe motiv ca terenul a fost expropiat in baza Decretului nr. 312/1966, iar in prezent este construit si cuprins in planul de sistematizare urbana. Compensatii se vor acorda in anumite cazuri. Nu va putem da un teren la schimb.>> Minciuni sfruntate", spune acesta.
"La inceput, autoritatile locale ne-au mintit"
Terenul cu pricina, care este solicitat in natura, se afla langa troita de la Televiziune, acolo unde angajatii acestei institutii isi parcheaza masinile (vezi foto). Aleea face legatura cu str. ing. Emil Pangrrati, desi intrarea principala pe aceasta artera se afla la circa 50 de metri mai spre Piata Aviatorilor. "La inceput, autoritatile locale ne-au mintit ca, in urma Decretului nr. 312 (care n-a fost nici semnat, nici publicat vreodata in Monitorul Oficial al Romaniei), terenul nostru a fost dat in administrarea Societatii de Radiodifuziune si Televiziune, fiind expropriat", continua Aurel Dumitrescu. "Aici, trebuie sa precizez ca locul pe care-l revendic nu are nume de strada si nici numar, asa ca nu se poate vorbi ca as bloca vreo artera publica. Drumul nu se afla in nici un plan urbanistic, dupa cum reiese din actele oficiale pe care le-am depus la dosarul de revendicare a proprietatii. De asemenea, nu rezulta de nicaieri ca parcarea ar fi de utilitate publica, n-a fost vreodata si nu este in administrarea Televiunii nationale. Si-acum, sa vedeti ce acte am reusit sa obtin, dupa ani de zile de stradanii. Prin adresa de raspuns nr. 241A/2003, Guvernul Romaniei confirma ca nu detine in original decrete ale fostului Consiliul de Stat, iar 312 n-a fost publicat in Monitorul Oficial. Acest act normativ, datat 28 aprilie 1966, ar fi trebuit sa fie semnat de presedintele Consiliului de Stat de atunci, Chivu Stoica. Dar nu e. In plus, prin doua adrese din anul 1966, Secretariatul Administrativ al Sfatului Popular al Orasului Bucuresti si Sectiunea de Arhitectura si Sistematizare confirma ca s-a aprobat transmiterea unei suprafete Comitetului de Radiodifuziune si Televiziune, in vederea amplasarii pe aceasta suprafata a Centrului de Televiziune Bucuresti, <<mai putin terenul de 676 mp situat in Calea Dorobantilor nr. 233, care este proprietate privata>>", a mai precizat Dumitrescu.
"Poate ca asfaltul l-am turnat eu"
O noua minciuna sfruntata din partea autoritatilor a constat in sustinerea impotezei ca, in anul 1959, terenul figura ca parc public. Lucru total neadevarat, din moment ce familia Dumitrescu a platit impozit pe acel loc pana in anul 1966. Din alte acte reiese cu certitudine ca parcarea n-a fost construita de nimeni, cu toate ca ea exista. Primaria de sector, Administratia Domeniul Public si alte institutii ale statului au infirmat ca ar fi executat vreo investitie in zona. "Poate ca asfaltul l-am turnat eu", incearca sa se amuze Aurel Dumitrescu, cu amar in glas, care continua povestea: "Si-atunci, de ce nu mi-l restituie? Iata ce raspunsuri am mai primit de la diverse autoritati:
- Directia de impozite si taxe locale a Sectorului 1 constata ca: <<In evidentele noastre fiscale nu detinem date ulterioare anului 1966, pentru terenul situat in Calea Dorobantilor nr. 233. In prezent, terenul mentionat nu figureaza ca bun impozabil>>;
- Directia generala de administrare si control a activelor statului, din Ministerul Finantelor Publice recunoaste ca: <<Terenul situat pe Calea Dorobantilor nr. 233, Sector 1, Bucuresti nu se regaseste in inventarul bunurilor din domeniul public al statului, cuprins in anexele 1 - 44 aprobate prin HG nr. 45/2003...;
- Administratia Nationala a Rezervelor de Stat: <<ANRS nu detine in inventarul bunurilor ce alcatuiesc domeniul public al statului si aflate in administrarea insitutiei, terenul la care dvs. faceti referire, situat in Bucuresti, Calea Dorobantilor nr. 233.>>"
Acelasi gen de raspunsuri au fost primite de Aurel Dumitrescu de la Ministerul Apararii Nationale, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Administratiei si Internelor, Serviciul de Protectie si Paza (Oficiul Juridic si Reglementari), Serviciul Roman de Informatii si Serviciul de Telecomunicatii Speciale.
"Partea cea mai hilara a dramei mele"
"Si-acum incepe partea cea mai hilara a dramei mele", spune Aurel Dumitrescu. "Dupa cinci ani de asteptari si tot felul de petitii, Primaria Municipiului Bucuresti (PMB) decide sa mi se acorde <<masuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat in Bucuresti, Calea Dorobantilor nr. 233, compus din teren in suprafata de 676 mp si constructie demolata, imposibil de restituit in natura>>. Aceste informatii le-am obtinut de pe site-ul PMB, ca ei n-au avut chef sa ma anunte in mod direct. Dar, care constructie, ca nici noi, nici altcineva n-a construit ceva acolo? Ce denota asta? Ca angajatii PMB nici macar n-au citit dosarul meu, ca sa vada despre ce este vorba si ce revendic. Am ajuns in instanta. Primaria a trimis dosarul la Comisia pentru expropieri, fara sa informeze ca exista un litigiu la judecatorie. Au vrut doar sa scape de dosar, pe sub mana. Comisia l-a trimis inapoi la primarie. Expertul Adrian Tabacaru, care ar trebui tras putin de urechi pentru modul in care-si face treaba, incasand salariu din banii nostri, a concluzionat ca pe terenul meu este asfalt si spatiu verde, fiind parcate masini. Nici macar n-a trecut pe acolo ca sa vada despre ce este vorba. De unde spatiu verde? Asa am ajuns in reexaminare la PMB si am solicitat audienta la vicele Ludovic Orban. Dupa ore de asteptare am intrat in comisie. Rasul dupa lume! O <<secretara de partid>>, cu mentalitate de pe vremea lui Ceausescu, in fruntea altor sase femei, a sustinut artagoasa ca n-am nici un drept. Dar nici una nu citise actele din dosar. Cand le-am aratat despre ce este vorba, au ramas cu gurile cascate. <<Secretara de partid>> a ridicat vocea, spunand ca terenul este de utilitate publica, conform Decretului 312/1966. I-am demonstrat pe loc ca nici macar nu citise acel act normativ si a tacut. In final, dosarul meu a ajuns din nou la comisie pentru revendicare. A treia oara. Iar eu vreau terenul care-mi apartine, fie si daca ar trebui sa-mi dau viata pentru asta!"

---

Despre autor: