Mult mai putin norocos decat Brancusi a carui faima internationala n-a facut decat sa confirme uriasul sau talent si spiritul novator, un alt mare sculptor roman, Dumitru Paciurea (1875-1932), a avut o soarta ingrata, atat in timpul vietii, cat si dupa moarte, mostenirea lui fiind rareori amintita in ciuda valorii ei extraordinare.
Cine viziteaza parcul Carol are prilejul sa admire una din capodoperele artistului. Este vorba de "Gigantul", prima lucrare care i s-a comandat lui Paciurea, dupa intoarcerea sa de la Paris. Aceasta admirabila statuie facea parte dintr-un frumos grup sculptural, ce impodobea parcul inaugurat cu prilejul sarbatoririi a 40 de ani de domnie a regelui Carol I. Grupul se afla la marginea dinspre Sud a lacului, cam prin locul unde s-a ridicat mausoleul dedicat lui Gheorghiu-Dej alaturi de alti conducatori ai Partidului Comunist, decedati.
Lacul nu mai rasfrange imaginea romantica a unei pesteri artificiale, strajuita de doi uriasi, cu privirile atintite catre trupul gol al unei tinere femei, care pare ca a adormit in undele limpezi ale iazului. Grupul era ilustrarea unui basm despre doi frati care iubeau aceeasi fecioara. Ea s-a aruncat in apa, urmand ca acela dintre frati, care va izbuti s-o salveze din valuri, sa-i devina sot. Cei doi frati, pandindu-se unul pe altul, au lasat ca frumoasa fecioara sa se inece. Pestera indemna la visare perechile de indragostiti din barcile care lunecau lin pe oglinda lacului.
Spiritul demolator al comunismului a distrus frumoasele statui ce dadeau personalitate Bucurestiului, incepand chiar cu statuia lui Carol I, opera a lui Mestrovici, urmand cu statuia lui Bratianu, a lui Take Ionescu, a lui Lascar Catargiu si a lui Pache Protopopescu, golind orasul de propria lui istorie. Ceva mai tarziu a venit si randul "Pesterii" sa fie distrusa, desi nu avea nimic politic in ea. Gigantii au fost mutati in stanga si in dreapta aleii principale. Privind de la intrarea in parc inspre mausoleu, Gigantul din dreapta apartine lui Paciurea, cel din stanga, colegului sau de generatie, Fritz Storck. Comparatia dintre cele doua statui o face Oscar Han, el insusi sculptor faimos, intr-o brosura tiparita in 1935: " Gigantul in piatra al lui Paciurea, inmarmurit in fata frumoasei din pestera, intr-o incordare supraomeneasca, desfasoara toata splendoarea plastica a corpului uman. Celalalt, indiferent, in poza de model, inanimat, reaminteste fotografic figura lui Matei Chrilov, fost model la Belle Arte ".
Nudul fecioarei, izbutita opera a sculptorului Filip Marin, a disparut o vreme. Conducatorii comunisti, pudibonzi, nu puteau suporta expunerea publica a unui nud. Statuia a stat ascunsa intr-un colt prea putin vizitat din parcul Herastrau. Dupa Revolutie a reaparut la intrarea in Expoflora.
Revenind la Paciurea, contemporanii il descriu ca un om ciudat, singuratic, strecurandu-se pe langa ziduri si garduri, evitand contactul cu alti oameni. A fost elev al lui Vladimir Hegel, autorul frumoasei statui a lui C.A. Rosetti, Profesorul ii obtine o bursa de patru ani la Paris. Aici artistul se zbate in mari lipsuri materiale. Bursa era neindestulatoare si venea foarte neregulat si uneori deloc. La intoarcerea in tara, greutatile vietii il apasa cumplit. Fara existenta vietii asigurata, fara talpi la ghete, lucra pe unde apuca. Prima comanda, cum am mai spus, a fost "Gigantul". De ce al doilea urias a fost comandat lui Storck, nu se stie. Lucrarea lui Paciurea este considerata o "apoteoza romantica". Profesorul Hegel, iesind la pensie, il recomanda pe Paciurea pentru preluarea catedrei. Concursul dureaza doi ani, cu expozitii si paraexpozitii, cu anulari si casari ale concursului. Principalul concurent al lui Paciurea fiind acelasi Fritz Storck, un artist remarcabil, dar care nu atingea geniul primului. In sfarsit, Spiru Haret, pe atunci ministru, da ca tema a unui nou concurs: Unirea. Paciurea il realizeaza si castiga concursul. Din pacate monumentul a ramas in stadiu de macheta, cum, de altfel, au ramas mai toate operele majore ale artistului. Astfel este macheta monumentului lui Eminescu (in imagine). Talentul lui Paciurea se risipeste in busturi realizate dupa fotografii. Singura bucurie a fost acordarea Premiului National, in 1927. Dar si acesta a fost cu peripetii. Sculptorul a fost sustinut de poetul Nichifor Crainic, de pictorul Pallady si de Oscar Han. Pentru Fritz Storck, vesnicul sau contracandidat, pledeaza un pictor important. Pretextul acestuia este ca "Paciurea este un om cheltuitor, si va risipi banii, aruncand degeaba banii statului, in timp ce Storck ii va strange". Cu ascutitul sau spirit critic, Han il descrie astfel pe cel care s-a opus acordarii premiului lui Paciurea: "Cunoscut este ca acest pictor are pentru bani mila pe care Cristos o avea pentru oameni. Inima acestui mare pictor care se deschide numai spre a pune bani in-transa si se inchide apoi pentru a-i tine in siguranta". Folosind si alte aluzii la acest pictor, credem ca Han se referea la G. Petrascu, fara a baga insa mana in foc.
Cu Premiul obtinut, Paciurea izbuteste sa-si mai plateasca din datorii, dar dezamagit ca nu i acorda comenzi pentru lucrari mai importante, cade intr-o stare de depresie, care se manifesta mai ales in sculpturile unor "Himere", corespunzatoare starii de sufletesti a marelui sculptor, lipsit de noroc.