Iata, s-a dus primul deceniu din posteritatea lui Marin Sorescu. Aproape primul deceniu, ma rog, ca sa fim exacti. Dar de ce sa fim exacti? Exacta, milimetrica este poezia "antipoetica" a autorului? Exacte au fost interpretarile de care au avut parte viata si opera poetului? Si, de fapt si de drept ce-i aia exact? Cand nici ora nu e atat de fixa, ea difera de la vara la iarna si de la un meridian la altul. Nici puritatea aerului si a aurului nu este astfel pe toate cantarele si tabelele fizico-chimice; nici Soarele nu mai vine atat de exact la intalnirea cu pleoapa inserarii ca ieri, de pilda?
Am avut si privilegiul si onoarea de a-l cunoaste pe acest poet rasucit si antiliterar dupa multi comentatori. Ba, mai mult, l-am cunoscut si pe celalalt poet cu care Sorescu imparte suprematia cu ultimul patrar poetic romanesc al secolului XX, pandantul sau, Nichita Stanescu. Caruia aceiasi multi comentatori ii analizau si decantau in eprubetele frazelor lor critice, tocmai excesul de lichid liric. Dupa o recitire sumara, mai mult pe manseta decat poem cu poem si cu creionul in mana a celor doi, n-as fi in masura sa spun cine contine mai mult lirism, unul sau altul?! De aceea, as folosi o vorba venita dinspre pictura, mai "exact" o sintagma, si as numi poezia soresciana "abstractionism liric".
Uimitoare alaturare de culori, cinism plangacios, migrena metafizica, geometrie sentimentala, uscaciune disimulata, filosofie sub presiune, imaginar vartos, mistuit in ciondaneala neingrijita a unei colectivitati in mars - cam astea ar fi caracteristicile poeziei soresciene.
Inceputa cu parodierea maestrilor lor si a colegilor (Rembrandt, Van Gogh, Picasso, Dali etc. procedeaza in acelasi chip!) continuata cu cel mai puternic set sau ciclu liric (subliniez, liric) din ultimele decenii de poezie romaneasca si incheiata prin bagatelizarea tulburatoare a mortii din poemele de sfarsit. Amestec de frica, indiferenta si umor ciudat, cum doar la Creanga, Caragiale si Arghezi, la noi, si la Proust sau Cehov, la altii s-ar putea vedea.
Noutatea coerenta adusa in literatura noastra de Sorescu a fost suspectata de susurul lui Prévert. E posibil desi, daca unii critici ar fi cunoscut mai in adancime literatura franceza ar fi putut ajunge la Queneau sau Desnos. Si? Orice influenta e posibila, chiar si experienta de genul "Liliecilor" ia acestea au mai fost executate inca de la Sherwood Andersen, in proza, dar limbajul de acolo, plastica, ironia si intelegerea lumii nu pot fi decat soresciene.

Alaturi de poezie, teatrul lui Sorescu foloseste aceeasi schema deconstructiva si, sa ma ierte cititorul, nu cred ca este cu nimic mai prejos decat cel ionescian! Adica al lui Eugène Ionesco.
In ceea ce priveste proza, trebuie descuamata mai intai prejudecata conform careia poetii mari dau proza mica. Eminescu si Arghezi sunt aproape egali si intr-un gen si in altul. Tare ma tem ca la o citire atenta romanele lui Sorescu (indeosebi "Vizuina viziunii") nu-s doar jucarele post-urmuziene.
Criticul literar este un comentator ironic si extrem de avizat, coborat direct din "mantaua" de muselina verbala a lui nenea Iancu. Si aici functioneaza o prejudecata de sorginte calinesciana: marii critici sunt cei ce rateaza in toate genurile. G. Calinescu insusi nu a ratat deloc in roman!
Scriitor amplu, dichisit cu har si inmiresmat cu talent, Sorescu este una dintre figurile sclipind in sidef ale literaturii romane. Si va ramane, cred, asa, in ciuda cirezii de detractori care cantaresc activitatea lui ministeriala mai mult decat pe aceea literara. Fiind bine plasat, pot spune ca a facut infinit mai putine prostii decat submediocrul actorache Caramitru sau decat toapa de Musca! Vreti ministri tembeli, colorati la par cu vopseaua prostiei albe? Remes, Nicolaescu si multi altii. A se slabi si a se citi mereu Sorescu!