„Cauza mortii: paralizie a inimii", a scris doctorul pentru fiecare copil. Daca ar fi scris adevarul, ar fi fost, probabil, impuscat. In 1932, la ordinele lui Stalin, rezervele de hrana ale taranilor ucraineni au fost confiscate. A urmat o foamete cumplita, care a transformat satele Ucrainei in cimitire. Autoritatile comuniste au interzis orice fel de interventie, orice fel de ajutor, obligind oamenii sa treaca pe strada pe linga muribunzi ca si cum ar fi obiecte. Au interzis sa se vorbeasca despre asta, au interzis, sub amenintarea mortii, chiar pomenirea cuvintului „foame", fie si pe certificatele de deces ale copiilor morti intr-un orfelinat. Ma gindesc ca acel doctor anonim, neputind scrie adevarul imediat, a ales sa scrie unul mai profund. Numai un regim monstruos, cu inima paralizata si fara pic de suflet ar putea sa trimita deliberat la moarte, fara sa clipeasca, milioane de oameni.

Grozavii similare a comis comunismul si aici. Canalul, „reeducarea" de la Pitesti, deportari, torturi, vinarea opozantilor politici... E indoielnic ca cineva de buna-credinta, care stie cit de putin despre regimul instalat in 1945 in Romania, se indoieste ca acesta trebuie condamnat. Prin urmare, pare natural reprosul adus la adresa comisiei Tismaneanu, ca nu-si gaseste rostul, incercind sa stabileasca un lucru pe care deja orice om de buna-credinta ar trebui sa-l stie si sa-l accepte. Pare natural reprosul adus la adresa presedintelui Basescu ca amina nejustificat condamnarea comunismului, ascunzindu-se in spatele unei comisii. Desi naturale, nu cred ca reprosurile sint si justificate. E adevarat ca un astfel de act este, pina la urma, unul politic. Dar asta nu e un motiv sa para, in orice fel, unul arbitrar. Daca reducem totul la un act de vointa al unui demnitar care stabileste un verdict, atunci o alta persoana, ocupind in viitor aceeasi demnitate si printr-un act similar de vointa politica, il poate anula. Daca, intr-un mod direct si unilateral, legitimat de majoritatea populatiei, un presedinte poate astazi condamna un regim, miine, un alt presedinte, la fel de legitim si intr-un mod la fel de direct si unilateral, poate sa-l considere o epoca de aur. Mai mult, cea mai insetata de dreptate persoana va fi, sper, de acord ca si in cazurile cele mai flagrante condamnarea trebuie sa fie precedata de judecata. Daca acest act este privit - asa cum este, pe buna dreptate, privit - ca unul de justitie, atunci fie ca verdictul sa urmeze in urma unui proces. Chiar daca vinovatia este evidenta, mai ales daca vinovatia e evidenta, fie ca ea sa fie documentata, stabilita, fixata la modul simbolic. Caci crimele comise de regimul anterior nu se pot prescrie altfel decit prin uitare. Nu ma indoiesc ca ele sint actuale si evidente celor care fac apel la presedinte sa condamne comunismul fara intirziere, dar pentru majoritatea populatiei de rind, cea in numele careia actioneaza presedintele, ele se sterg, treptat, din memorie. Si din acest motiv, justificarea istorica a condamnarii este mai importanta decit actul in sine.