Doamna Zoe...

Asa i se spunea intre prieteni si, mai de mult - pe cand era profesoara - printre studenti, D-nei Zoe Dumitrescu-Busulenga. O formula de simpatie, fara nici o conotatie caragialesca. Sau, daca era, cumva, o nuanta, nuanta incearca sa reabiliteze un nume pe care personajul cunoscut il confiscase de mai bine de o suta de ani in onomastica romaneasca. Dna Zoe, eleva si colaboratoarea lui Tudor Vianu, reabilita acest nume care circula in mai toate romanturile romanesti din secolul al XIX-lea. ... il intalnim, intre altii, la Costache Negruzzi si Bolintineanu. Un nume, la inceput, aristocratic. A coborat, apoi, ca atatea altele, in mahalaua romaneasca si, dupa I.L. Caragiale, a inceput sa umble prin literatura insotit de atributele si propozitiile stiute... Profesoara Zoe Dumitrescu-Busulenga reabilita, zic, aceasta onomastica feminina si reabilita, in genere, prin cultura solida si mobilitatea sa spirituala sclipitoare, tipul femeii intelectuale. Un personaj pe care, iarasi, proza noastra l-a privit adesea din unghi satiric. O prejudecata care, la randul ei, se leaga de o lunga traditie. E. Lovinescu si G. Calinescu au vorbit in termeni critici despre ea. Curios este doar faptul ca, la acest punct, traditia - plina de negre discriminari - rezista chiar si acolo unde ar trebui sa dispara mai repede: in literatura... M-am intrebat, de pilda, de ce preotimea romaneasca a intrat in literatura sub infatisari mai totdeauna caricaturale si de ce romanul romanesc n-a impus, decat rareori, o figura emblematica si memorabila estetic de om religios? De unde sa vina aceasta suspiciune? Sa fie la mijloc batrana noastra vocatie de a carti (din care a iesit, era de parere G. Ibraileanu, spiritul critic romanesc) sau este efectul bucuriei noastre neostoite de a nu lua nimic in serios? Orice cauzalitate ar fi, literatura ar trebui sa treaca peste aceste intunecate prejudecati si sa diversifice tipologia, dand prioritate, cred, individului care are acces la idei si se realizeaza in spirit. Avea dreptate Mircea Eliade sa deplanga, in 1935, faptul ca scriitorul roman se tine departe de aceasta tema.
Revin, dupa acest lung ocol, la Dna Zoe Dumitrescu-Busulenga, un intelectual autentic si un profesor eminent. Iata, ne-a parasit zilele acestea. N-am iesit bine, personal, dintr-o tragedie, ca-mi vine aceasta veste. A zis bine cine a zis ca o nenorocire nu vine niciodata singura. Tineam mult la aceasta doamna invatata, foc de inteligenta si neobisnuit de afectuoasa in lumea didactica bucuresteana si, in genere, in comunitatea noastra intelectuala. Generatia mea i-a urmat cursurile si seminariile la Facultatea de Filologie unde functiona, la inceput ca asistenta, apoi ca profesoara la Catedra de Literatura Universala condusa, cum se stie, de Tudor Vianu. Dintre tinerii colaboratori ai esteticianului, se distingeau doi: Zoe Dumitrescu-Busulenga si Edgar Papu. Amandoi oameni invatati si - mi-am dat seama mai tarziu, cand i-am cunoscut mai bine - oameni de caracter rectiliniu. Papu era un spirit discret, usor retractil, cultiva o prudenta ce tinea, probabil, de firea lui profunda. Impresia pe care o aveam, urmarindu-i cursurile, era aceea ca nu voia niciodata sa treaca in fata, ramanea totdeauna in umbra ideilor sale. Stia tot, cartea lui despre baroc este solida, ca atatea alte studii pe care le-a dat acest profesor invatat si prob. Era un spirit profund religios si, din aceasta pricina si din altele pe care nu le cunosc bine, a fost bagat la puscarie. Imi amintesc cu ce ingrijorare si tristete vorbea Tudor Vianu despre acest act samavolnic. O victima a comunismului de care nimeni nu mai vorbeste azi. Primirea lui Edgar Papu, la propunerea mea, ca membru post-mortem al Academiei Romane, alaturi de Macedonski, Vladimir Streinu si Al. Piru, este un act de reparatie morala si intelectuala pe care am voit sa il fac inainte de a parasi, dupa opt ani, functia de presedinte al inaltului for stiintific. Inainte de a inainta aceasta propunere, m-am consultat, telefonic, cu Dna Zoe Dumitrescu-Busulenga. A fost, bineinteles, de acord. Era, dealtfel, si o veche dorinta de a sa. Acum s-a dus si ea. Se retrasese de cativa ani la Manastirea Varatic, sub numele, aflu acum din ziare, de maica Benedicta. I-am citit cu cateva luni in urma interviul publicat de Corneliu Stefanache in "Insemnari iesene. Am regasit, aici, iubirea ei spirituala pentru profesorul sau, Vianu, si am regasit, in aceasta confesiune, devotamentul sau fata de valorile romanesti si spiritul ei crestin. Si-a amintit, pentru o clipa, de cei care au nedreptatit-o in viata, si-a amintit pentru a-i ierta pe toti. Credinta ei era ca trebuie sa opui raului binele pe care il poti face si ca, pentru a-ti salva sufletul, trebuie sa binecuvantezi pe cel care te blesteama.
Ma opresc in fata acestei propozitii. Este bine sa binecuvantezi pe cel care te loveste? Si daca el te loveste zilnic si te calomniaza, te batjocoreste si raspandeste despre tine si despre ceea ce faci tu neadevaruri abominabile care te ranesc adanc si te fac de ras in ochii lumii? Si pe acesta trebuie sa il binecuvantez? Pot sa-l iubesc ca pe mine insumi, cum zice Biblia, pe cel care ma uraste cu o ura lunga si devastatoare? Dar daca, zicea un filosof sofist, eu nu ma iubesc pe mine insumi? ... Este conditia de a fi un bun crestin, ne sugereaza maica Benedicta, este mijlocul de a invinge fiara din noi si din semenii nostri.
O morala a tolerantei pe care nu stiu daca pot s-o tolerez. Pot avea atata tarie in mine incat sa intorc senin si celalalt obraz catre cel care m-a palmuit? Am motive sa cred ca nu sunt atat de intelept si asa de tare in credinta mea incat sa pot face acest lucru. "Cred, Doamne, ajuta necredintei mele"... Ma intereseaza ce spune aceasta eminenta profesoara despre lumea actuala. Nu-i place, deduc din confesiunea citata, explozia tehnologiei in civilizatia de azi si, mai ales, nu-i place agresiunea impotriva culturii. "Se taie astfel - zice ea - functiile continuitatii care este conditia unitatii unei culturi". Se taie, adevarat, dar cine se mai gandeste la acest lucru?. Profesoara de literatura comparata, crescuta in cultul lui Goethe si pasionata de romantismul german (a scris studii remarcabile despre acest fenomen), nu-i incantata nici de procesul globalizarii. Nu este un spirit eurosceptic, dar este un spirit vigilent si nu accepta in liniste, ca multi dintre noi, dealtfel, pierderea spiritului identitar. Se arata ingrozita de valul de pornografie si violenta de la T.V. si declara ca ramane, pana la sfarsitul zilelor sale, un cetatean loial al Galaxiei Gutenberg, adica devotat cuvantului (Logosului)... A murit cu aceasta idee frumoasa si nobila in spirit. Ii placea muzica si canta admirabil la pian. Am ascultat-o, o data, intr-un concert organizat la Facultatea de Drept din Bucuresti. Ma uitam la figura ei grava, transfigurata de emotie, si mi-am zis ceea ce zic si azi: sunt bucuros ca am putut sa fiu contemporan cu oameni ca Dna Zoe Dumitrescu-Busulenga. Aducea cu sine o raza de lumina si de bunatate omeneasca.

---

Despre autor: