Exilul presupune un anumit grad de caracter

Dupa aproape trei decenii de exil, Ion Vianu, renumitul medic-psihiatru, fortat sa plece din tara intr-un timp de maxima insecuritate morala si fizica, a revenit, cum spune el insusi, intr-o Romanie prea putin cunoscuta, care-i lasa insa libertatea de-a gandi si de-a scrie, fara frica urgiei cenzurii. Ion Vianu crede in recuperarea istoriei noastre, atat de mutilata de legile schizoide ale regimului comunist. El mai crede ca prezentul nu trebuie presarat cu nostalgii desarte si iluzii de doi bani. El crede de asemenea ca, descoperind literatura in propria familie, apoi in prietenii adolescentine care s-au transformat in adevarate ape freatice culturale poate, dupa multe decenii de medicina, sa-si ingaduie in sfarsit sa scrie literatura pe care o gandea de o viata... Dupa "infernul psihiatriei", urmeaza acum o asezare la masa de scris, acolo unde personaje reale capata forma unei fictiuni dramatice, recuperatoare. Trilogia care s-a deschis cu romanul "Caietele lui Ozias", foarte bine primit de critica literara, va deveni astfel o opera in care scriitorul va "incheia contul cu trecutul", desprinzand din propria carne umana, ca dintr-un infinit joc al prestidigitatiei, rodul fanteziei creatoare: personajele care-i locuiesc fiinta.
Prin Ion Vianu, literatura romana a castigat, intr-o tranzitie care pare fara sfarsit, inca un scriitor. Adevarat.
Ion Vianu, ma bucur ca ne revedem dupa aproape trei decenii, cu atat mai mult, cu cat (re)venirea ta in tara, a insemnat si o intrare spectaculoasa in lumea literara.
As vrea totusi pentru inceput sa te intreb ce presupune exilul.
Pe vremea cand eram un cetatean leal al Republicii Socialiste Romania am cunoscut cativa romani care n-au suportat exilul si s-au "intors". Ei erau prototipul esecului. Stergeau zidurile, erau suspecti in ochii tuturor. Nu intentionez sa extrag vreo mandrie din faptul de-a fi indraznit sa infrunt emigrarea, dar cred ca ea presupune un anumit grad de caracter. Cei care se caisera de-a fi plecat erau perceputi ca niste lasi.
Dupa '90, intoarcerea nu mai este privita ca o abdicare, are alt continut, alta semnificatie.
Azi, intoarcerea imbraca un alt sens. E un Nostos, in sensul homeric, regasirea unei patrii parasite, pierdute, mai stiu si eu. E o Tesuva, in sensul ebraic, o intoarcere la vechile fidelitati. Numai ca nu exista intoarcere, cum nu exista nici restauratie. M-am intors, dar intr-o alta Romanie. Nici Romania comunista, nici cea "burghezo-mosiereasca".
Cum arata aceasta "alta Romanie"?
Am, din ce in ce mai mult, constiinta ca trebuie sa ne recuperam istoria, dar in niciun caz sa cautam a ne reincarna nostalgiile. In sistemul nostru de valori stabilim niste ierarhii care ne constituie. Dar "ca inainte" nu va mai fi.
Daca cititi "Memoriile de Dincolo de Mormant" ale lui Chateaubriand, veti vedea ca si pentru aceasta figura impunatoare a Conservatorismului, mersul istoriei insemna ceva. E o pierdere colosala de energie sa vrei sa intorci ireversibilul. Aceasta remarca e inca si mai pertinenta pentru vechii comunisti.
Ce te-a invatat tara exilului, Elvetia?
Elvetia e o utopie care s-a realizat. Acolo oamenii traiesc intr-o extrema intelepciune. Intre germanofoni si francofoni nu exista, de fapt, o adevarata simpatie. Pur si simplu, ei au descoperit ca ar trai mai rau daca s-ar uni cu popoarele ale caror limbi le vorbesc.
Putine tari au descoperit, cum spui, acest lucru. Am locuit si eu aproape doi ani in Elvetia de limba franceza dupa '90 si am fost uimita de concordia multinationala.
Elvetia de limba franceza ca departament francez ar fi de un trist provincialism. Elvetia e triumful intelepciunii. Acum isi pun probleme, cum o sa continue sa existe intr-o Europa care, de fapt, nazuieste sa devina o mare Elvetie. Vechile juraminte de credinta incep sa para stramte.
Daca ar fi sa iau un exemplu care sa-mi para demn de-a fi remarcat de romani, ar fi acesta: e o tara care vrea cu entuziasm sa-si depaseasca inchistarea fara sa-si piarda sufletul. De meditat.
Inteleg ca ai numai sentimente pozitive vizavi de Elvetia.
Am o profunda recunostinta pentru tara asta care a devenit si a doua mea tara fiindca mi-a acordat, mie unui biet exilat, si copiilor nostri, cetatenia ei.
De scriitorul Matei Calinescu, alt intelectual care s-a exilat, te leaga o prietenie care nu s-a tocit de-a lungul vietii. Ce iti amintesti in clipa de fata, despre trecutul comun?
Zilele astea a aparut "Un fel de Jurnal", insemnari din exil, 1973 - 1981, ale vechiului meu prieten Matei Calinescu. Sunt nu numai impresii de moment, ci si multe referinte la trecut. In legatura cu amintirile lui, imi rememorez acum lucrurile intr-un anumit fel. Cu Matei, dar si cu Miron Chiraleu, cu Andrei Mircea, cu Dragos Vaida (imi pare rau ca trebuie sa ma opresc aici, ar trebui sa continui enumerarea ) am fost colegi de clasa. Si prieteni apropiati. Aveam diferite "sedii". Unul era modestul apartament de negustori (pe atunci expropriati de bunurile lor) al parintilor lui Mironel din Dejugatoarei, colt cu Bunatatea Samariteana.
Acolo, in camera de baiat a prietenului nostru, era un loc unde se bea si se asculta muzica. Mironel avea o minuscula, dar distinsa discoteca. Ascultam la nesfarsit aceleasi inregistrari pe discurile vechi de ceara, care ajunsesera sa haraie teribil: "Sonata Lunii" cu W. Kempf la pian, "Messiah" de Haendel.
Erai fiul unui mare carturar, Tudor Vianu. Veneai cum s-ar spune dintr-o "Imparatie a cartii''.
Bineinteles, casa mea din Andrei Muresanu era casa cartilor (m-am referit la aceasta omniprezenta a cartilor in "Amintiri in Dialog"). Erau carti peste tot, in general legate si ingrijite. Eram fericit sa le pot oferi prietenilor mei, care le citeau si restituiau admirabil! Asa am citit, as zice impreuna, Dostoievski, Proust... Nu era un fleac in acea epoca, 1948-1952, in care nu prea circulau cartile. Intr-un rand, tatal meu a constatat, ingrozit, ca la liceu nu se mai preda logica. Ne-a propus, lui Matei si mie, sa ne tina, neintarziat, cursuri de logica, luand ca baza manualul lui Titu Maiorescu. Odata pe saptamana aveau loc aceste prelegeri, in biblioteca de la parter. A fost un mare noroc ca am putut ramane in casa, fara inevitabilii locatari impusi de Spatiul Locativ. De cateva ori era s-o patim. Cred ca erau descurajati de prezenta bibliotecii. Ce sa faci cu toate cartile alea daca "bagi" locatari? Cartile au fost niste zeite bune care ne-au protejat
Ce minunate zeite!
Ai amintit de Miron Chiraleu. Pentru prietenii lui, intelectuali care ati supravietuit acelor ani teribili, cumpliti, el reprezinta un reper moral, o vie memorie culturala...
Mironel a murit - s-a sinucis - in inchisoare, cu foarte putin timp inainte de eliberarea lui. Avea numai 26 de ani. Matei, Andrei si cu mine am emigrat (nu numai el, multi altii din clasa noastra de liceu, din generatia noastra). Dupa cum stii am vorbit despre el in "Amintiri in dialog". Cu ansamblul colegilor de clasa am pastrat insa o relatie cvasifrateasca. Acum unii revin periodic, altii, ca mine, s-au "reimplantat". Adevarat? Mai e locul din care am plecat acelasi?
Strada "Bunatatea Samariteana" nu mai exista.
Exista in schimb casa in care Miron Chiraleu va invita sa ascultati muzica... Mi-a aratat-o o buna prietena a familiei.
Da, ma bucur ca nu a disparut. Suntem un fel de "lost generation" a tarii, a lumii noastre. As spune ca am refuzat colectiv acreala (viciul cel mai antipatic, substanta resentimentului); contra amaraciunii am luptat cat am putut. Un lucru e sigur, am avut o viata plina de experiente, nu ne-am plictisit. Am fost destul de individualisti. Nu puteam face altfel, era un mod de-a se opune colectivismului ambiant. In afara de Miron Chiraleu, iredentist total, am cautat sa acceptam tara. Ne-am cladit rezistenta pe respectarea unor valori: prietenia, refuzul conformismului plat. Dar ne-a fost, colectiv si individual, imposibil sa ne rezumam la acest proiect minimal.
Si totusi, la un moment dat ai spus: Nu! Plecat dintr-o carcera deveneai cetatean al lumii.
Eu am cunoscut greata ca pe o traire aproape metafizica. Atunci am parasit terenul, am plecat. Am gustat cu voluptate placerea libertatii, inclusiv aceea de-a critica (incepand chiar de aici, unde opera bestia imunda). Am vazut lumea. E marele privilegiu al celui care, cel putin la un moment dat, prefera aventura.
Esti medic psihiatru, unul din cei mai cunoscuti in momentul plecarii din tara. Cum privesti acel (ajuns acum aproape truism) punct comun al medicinii cu arta?
Ce pot spune cu certitudine, e ca medicina clinica, cea care are drept scop vindecarea sau usurarea bolilor, nu e o stiinta. Este o activitate umana care se sprijina pe mai multe stiinte, biologice si umane. Ca si politica, si alte praxis-uri. Punctul comun cu arta il vad in aceea ca fiecare caz medical e un caz unic. Prin urmare, rezolvarea lui are un caracter irepetabil. Daca medicul are asta in minte, atunci greseste mai putin. In ce ma priveste, cand am gresit, am facut-o numai fiindca am uitat, temporar, acest principiu.
Cum ai ales medicina?
Pentru mine, decizia de-a invata si practica medicina a fost secundara: am venit de la litere la medicina, si nu invers. Filologia clasica nu era pentru mine, nu am avut ceeace neamtul numeste Sitzfleisch, destula carne pe sezut ca sa-ti petreci viata pe scaun. Am spus adio filologiei, dar am ramas cu o adoratie durabila pentru Antichitate. Elinii recuperau substanta benefica din tot ce exista, inclusiv din nebunie. Studiul medicinei mi-a convenit formidabil, prin varietate, prin largimea orizontului pe care o presupune, deschizandu-l mereu
Psihiatria a fost o tentatie ulterioara?
Psihiatria a fost mai mult o tentatie infernala, la propriu. Sondarea partilor obscure ale Fiintei. Imi amintesc ca, pe cand eram tanar psihiatru, eram extrem de frustrat ca nu inteleg. Apoi mi-am dat seama ca, de fapt, era de-ajuns sa descrii corect, rein beschreiben, cum spun fenomenologii. Cred ca am fost bine in psihiatrie, in ciuda naturii mele cam nerabdatoare. Intalnirea mea cu psihanaliza a fost precoce, a premers chiar studiile de medicina. Dar are dreptate Freud, fara o psihanaliza personala nu poti sa sesizezi concret ce este Inconstientul. Deci, psihanaliza, asa cum am facut-o, mi-a deschis niste porti, anume ale acelei intelegeri de lipsa careia suferisem, ca tanar practician. Redescopeream, cu alte mijloace, ceea ce aflasem de la Baudelaire: umblam printr-o padure de simboluri care ne privesc cu un aer familiar. Totul e simbol. Cred ca cel mai mare compliment pe care mi l-a facut vreodata cineva a venit de la un pacient, grav bolnav. Cand si-a revenit, a povestit ca avea impresia ca el e Dante. Iar eu eram Vergilius, calauzindu-l in Infern. Si uite asa, a trecut o viata. Am fost psihiatru patruzeci de ani. Nu, n-am vrut sa parasesc profesia medicala care era de altfel si singurul meu mijloc de subsistenta.
Apoi au (re)venit si tentatiile scrisului..
Am fost tentat de activismul civic - nu politic - asa ca am inceput sa scriu, sa vorbesc la Europa Libera, iar dupa 1990 la "22" si in alte publicatii.
Ai fost un adeversar inversunat al folosirii psihiatriei ca represiune politica.
Da, am combatut acea oroare care se numeste "psihiatria politica", persecutiile psihiatrice impotriva celor care "fluierau in biserica". Astfel, via publicistica, am trecut incetul cu incetul la literatura. Povestea avea totusi o preistorie: intre 1973 si 1975 publicasem eseuri care incercau sa conecteze psihanaliza si literele pe care le adunasem intr-un volum, "Stil si Persoana" , la Cartea Romaneasca.
In tot acest timp scriai si literatura?
Da, am incercat sa scriu si literatura. Si asta nu numai in Elvetia. Inca din perioada romaneasca, am conceput ideea unui roman. Proiectele mele au fost numeroase, cam tot atatea cat "primele pagini". Trebuie sa fie undeva printre hartiile mele. Elementul comun tuturor acestor incercari era descrierea unui individ singur
Tocmai, un om care era inconjurat tot timpul de oameni!
Iti inchipui, eu singur! Cand in jurul meu era atata viata, o casnicie, copii, o meserie foarte sociala. Si chiar multa sociabilitate din partea mea. O viata "mondena". La baza, o pasiune: libertatea, autonomia. O singura angoasa: lanturile.
Iti este teama de moarte, Ion Vianu?
Nu mi-e frica de moarte, ci de mormant. Vreau sa fiu incinerat, presupun uneori ca mai exista o constiinta, foarte crepusculara, si in trupul mort. Si atunci e bine sa fii peste tot, ca fum trebuie sa fie mai agreabil decat sub pamant.
Mult timp viata a fost mai importanta decat scrisul.
Asa este! Am acordat, mult timp, prioritate vietii, in detrimentul "operei". Nu am niciun regret in aceasta privinta. Toate la vremea lor.
Bineinteles ca te interesa Romania in timpul exilului. Cum primeai vestile?
Contactul cu Romania era foarte dificil. Imi parveneau carti, totusi, marturisind, in primul rand, o anume continuitate a vietii intelectuale. Asa am citit, de pilda, "Jurnalul de la Paltinis". Mi-au ajuns si cateva din cartile de istorigrafie literara ale lui Z. Ornea. Cea despre Titu Maiorescu, de pilda. Le citeam in cheia exilului. Care nu mi-a fost surpriza de-a afla, de pilda, ca la patruzeci de ani trecuti, dupa ce fusese odata ministru, Maiorescu mai planuia sa plece in America, sa se instaleze la New-York ca profesor de limbi straine! Ce teribila e viata in tara asta, "trista, plina de humor", imi spuneam, pentru ca un om celebru in tara lui, adulat chiar, sa aiba asemenea fantezii, chiar daca erau numai fantezii.
Romania, absurda si draga Romanie!
Semnalele din Romania sunt contradictorii. Nu e numai un taram al dezolarii si absurditatii. Cati straini n-am vazut, barbati si femei, indragostindu-se nebuneste de Romania, schimbandu-si viata din pricina ei. Forma concreta e, deseori, iubirea pentru un barbat sau o femeie. Dar, sub iubirea pentru o fiinta se ascunde pasiunea pentru aceasta tara "hippie", cu maidanele ei, cu peisajele superbe - nespectaculoase, dar superbe - cu orasele ruinate in care patrunde satul cu nemaipomenita candoare, cu oamenii primitori, cu cainii ei vagabonzi si cu turnatorii abjecti. Ce combinatie!
Si care credeai ca este secretul?
Sincer vorbind, secretul major al Romaniei trebuie sa fie romancele, imi spuneam, acolo in exil. Iubitoare, fara sa fie bombe sexuale, sentimentale tocmai cand si cat trebuie, cu o picatura de cinism. Numai una. O profunzime, o dulceata. Patria sunt femeile. Un paradox viu, care functioneaza.
Te-ai intors din Elvetia, in orasul in care ai vazut lumina zilei si din care ai plecat, aproape la jumatatea vietii, cum se spune. Ce inseamna acum Bucurestiul?
Bucurestii (totdeauna la plural): orasul meu. Orasul cainilor vagabonzi. Ar trebui: intocmite harti (mereu de adus la zi) cu strazile unde ei sunt sau nu prezenti; elabora strategii de deplasare; prefera mijlocul strazii - trotuarelor (oricum blocate de masini stationande); dar tine seama de masinile care trec pe "carosabil" (alege intre muscatura si calcare); aminti, pentru a te consola putin, ca e o problema veche, azi exacerbata numai: De te duci la Curtea Veche / Te iau cainii de-o ureche / De te duci la Curtea Noua / Te iau cainii de amandoua (Ionescu-Gion, Istoria Bucurescilor). Dar, ca sa raspund la intrebarea pe care mi-o pui: nu, nu ma plictisesc deloc. Fiindca e orasul prietenilor, orasul amintirilor. Daca ai un ochi de arheolog, o privire care e in stare sa refaca o lume dintr-un amanunt acoperit de mazga sau de nisip, mergi din surpriza in surpriza. Sunt mii de case splendide, detalii curioase, o stucatura, o cornisa... orasul unor individualisti radicali, reflectat in lipsa de disciplina a aliniamentelor, in faptul ca nu sunt doua case la fel.
Ce regasesti in " decorul" asta?
In acest decor regasesc sub forma de resturi fin macinate, copilaria mea. Contactele ar trebui sa fie usoare desi gasesc ca se produce o "occidentalizare", nu tocmai ferice: oamenii au devenit mai grabiti, mai "functionali", mai inchisi. Teatrul e bun. Se poate asculta si muzica. Cartierul meu, Dorobanti, alta data pur rezidential, s-a umplut de baruri, de restaurante... as putea trai numai aici, in cartier. Imi convine relativa solitudine, agrementata de intalniri.
Dar... spectacolul politic?
Spectacolul politic e pasionant. Nu stiu daca ma vei considera naiv, dar am inceput sa sper. Imi spun ca exista o sansa, fie si chiar mica, sa traim o "revolutie judiciara". Necinstea, hotia, micile combinatii - povesti care tin de veacuri la noi, dar pe care comunismul le-a exacerbat - ar putea sa fie serios zguduite. O sa vedem in foarte scurt timp daca e o iluzie sau chiar o realitate. Sa fie daramat acest groaznic obicei al pamantului: hotia, sub toate formele ei. Maria Ta, eu fur, tu furi, el fura. Daca ratam momentul asta nu ne vom mai intalni cu el multa vreme de aici incolo. Dar sunt constient de fragilitatea destinului national. Depindem de atatea lucruri pe care nu le controlam. Lumea e intr-o prefacere continua. Dezastrele universale ne-ar putea atinge si pe noi.
Ce citesti, ce recitesti, te rog, vorbeste despre lecturi de care nu te-ai despartit niciodata si despre altele cu care te-ai imprietenit acum.
In ultimii ani citesc mult la intamplare sau la sugestiile prietenilor, nu fara a fi prudent in a le accepta. Lectura devine un act de comuniune amicala. Am citit si descoperit cu placere pe Paul Bowles, "Ceai in Sahara". In afara de asta, recitesc Biblia (Legea Veche si cea Noua), pe Shakespeare... totusi parca s-a pierdut ceva, literatura clasica - ultra-clasica as zice - e mult mai hranitoare, te umple mai bine. Apoi eseuri. Substantial e George Steiner: "Antigonele", "De la Biblie la Kafka" (netraduse, pare-mi-se). Dintre cartile scriitorilor tineri m-a interesat mult Radu Aldulescu cu "Proorocii Ierusalimului", o carte dura ca epoca noastra. Din generatia anterioara am retinut: Nora Iuga, "Sexagenara" si "Tanarul". Redescopar pe Radu Cosasu, pe masura ce reediteaza "Supravietuirile". O cronica a anilor care au trecut, peste, prin noi. In fine, vorbesc despre lecturile mele asa cum le vad azi, cand scriu.
"Caietele lui Ozias", este intaiul roman pe care l-ai publicat acum trei ani la editura "Polirom". As vrea sa spui cum l-ai gandit, cum l-ai dus la bun sfarsit.
"Caietele lui Ozias" nu este altceva decat primul text epic dus la bun sfarsit dupa lungi incercari infructuoase. Cu decenii in urma, citind "Un veac de singuratate" a lui Gabriel Garcia Marquez, am avut revelatia ca un roman e o scriere despre tot, dintr-un anumit unghi de vedere. Cu cat mai concludente aveau sa fie alte lecturi, de pilda Faulkner! Sartoris e un adevarat sistem de filosofie, o meditatie despre Istorie, despre partea de umbra a sufletului. Aceasta aspiratie catre totalitate, vazuta prin firele impletite ca intr-un otgon marinaresc (daca-l tai transversal gasesti toate trei firele): iubire, razboi, moarte, am incercat s-o realizez scriind Caietele lui Ozias, parte dintr-un ciclu al carui titlu general este: Arhiva Tradarii si a Maniei.
Minunat titlu!
Dupa cum, in timpul psihanalizei mele, am descoperit inconstientul nu ca pe o notiune abstracta ci ca pe o experienta personala, intima; tot asa, scriind "Ozias", am trait pe viu exclamatia flaubertiana: "Doamna Bovary sunt eu"! Eu nu sunt nicaieri, ca personaj, in cuprinsul acestei povestiri. Si, in acelasi timp, sunt peste tot, ma recunosc, nu atat in trecutul meu istoric si concret cat in suma virtualitatilor nerealizate, ale fanteziei, ale esecurilor mele. Ma critic, ma sfasii. Este un altar al sacrificiilor omenesti, un ospat canibalic. E o incheiere de socoteli cu trecutul, o mare manevra autoterapeutica. O incercare de-a intelege tara, imbratisata, parasita, regasita in parte (ceva s-a pierdut, iremediabil). Un discurs despre Timp. Lucrurile astea vor fi mai vizibile cand va aparea continuarea Arhivelor, caci "Ozias" e numai un fragment. Cu privire la "cheile" pesonajelor: mai intai, nu e de presupus ca autorul va accepta a-si da cheile. Are tot dreptul sa le ascunda. De aceea a scris un roman, si nu seci memorii. In al doilea rand, personajele reale nu sunt decat un stimul. Cele fictive au viata lor interioara, se precizeaza prin fantezie, imprumuta trasaturile altora, sau cele numai posibile, ale nimanui.
Am citit-o cu sufletul la gura.
"Amintiri in Dialog" a fost cu adevarat o carte de succes. Prima editie a aparut in 1994, la Litera. A doua, cu doua capitole in plus, si a treia: in 1998 si 2005 la Polirom. Dupa ce a aparut, Matei Calinescu si cu mine ne-am gandit un moment sa continuam. Am renuntat, fiindca era imposibil sa transformam in amintire un trecut care era inca prezent. E mai greu sa scrii un Jurnal pe doua voci desi au facut-o unii, de pilda fratii Goncourt. Nu aveam distanta necesara. In ciuda comuniunii noastre de idei, mai aveam multe de facut, separat. Interesant totusi ca amandoi am continuat, pe cont propriu, elanul pe care ni-l luaseram impreuna in "Amintiri". Aceeasi voce memorialistica poate fi regasita in cate ceva din ce am scris, si unul si altul, dupa aparitia cartii. Dar Amintirile pot fi vazute si ca un fragment al corespondentei noastre. Care a strabatut mai multe perioade. As spune: a postei, a faxului si, in cele din urma, a e-mail-ului. Din ce in ce mai grabita, mai fugace si mai perisabila, mediile electronice fiind cel mai greu de conservat. Acum, vorbim prin calculator, cu Skype. Ce devin, in conditiile astea, corespondenta, diaristica, memorialistica?
Simple amintiri.
Am facut odata o calatorie in Egipt, cu un grup de doctori elvetieni. Aveam ghid. o domnisoara din Zurich. Fusese peste tot. Absolut in toata Lumea. Mi-am luat inima in dinti si am intrebat-o cum i s-a parut Romania. "Acolo e singurul loc unde n-am fost", mi-a spus, rosind. Am intrebat-o care e locul cel mai frumos din lume. Mi-a spus ca e in Alaska, in timpul scurtei si violentei veri, vin caprioarele si-ti mananca din palma. N-am ajuns acolo, in ciuda recomandarii competente a lui Uschi. Am vazut totusi un fel de cub de Terra, taiat ca o felie de bostan, de gustat, din Iran pana-n California, de la Copenhaga la Assuan. Imperiul Roman si imperiul American.
Ai si un loc pe care regreti ca l-ai vazut?
Nu pot numi un loc unde as regreta ca am fost. Voiajele sunt un fel de lucrari practice de cultura. Pe de alta parte, e natura. Desertul m-a insemnat desi n-am fost decat in sudul Tunisiei. Treci o duna si esti in mijlocul lui nicaieri, ca pe luna. Dar e viu, peste tot vezi macar un fir de iarba, inainteaza sarguincios un carabus. Apare o femeie in valuri negre, vrea sa-ti vanda ceva. Un loc foarte circulat. N-am vazut India, China. Pe Amazon n-am calatorit nicicand (e un citat). Dar nu mai am asa chef de umblat. Totusi sunt locuri unde m-as intoarce cu placere, o ultima oara: locurile unde "sufla Duhul" imi provoaca nostalgie. Sa merg la Roma, pe Aventin, sa arunc o privire spre Sf. Petru si alta spre For. La Ierusalim, in primul rand la Ierusalim. Sa vezi cetatea de pe Muntele Maslinilor. Pe cateva hectare ai totul, toate religiile Cartii, toate perioadele istoriei universale. Tot harul si toata violenta. Dumnezeu a venit deseori acolo. Si va mai veni, cu marire si cu slava, la sfarsitul Lumii! Fiindca e vorba de Apocalips, as mai merge o data la New-York, orasul care spera, se straduie, pe masura nemasurii lui.
As vrea sa vorbesti despre "Paramnezii". Despre muzica si vocile ei.
In "Paramnezii" am pus in scena, as putea spune, sonata des Adieux a lui Beethoven. E compusa din trei parti: despartirea - les Adieux -, calatoria, intoarcerea. Tot asa, si personajul meu acumuleaza amintiri dulci ale tarii, pleaca, revine. Am impresia ca e alta voce ca in "Ozias", mai apropiata de a "Amintirilor in Dialog".
Porti in memoria scriitoriceasca o carte pe care n-ai avut pana acum "curajul" sa o scrii?
Ce carte n-am avut curajul sa scriu? - O mare opera stiintifica, despre boala mintala.
Cu atata boala mintala care ne inconjoara pe intreaga planeta, mi se pare firesc sa-ti piara curajul.
Ion Vianu, nu iei parte activa la viata literara, desi esti unul din cei care o compun.
Am prieteni printre scriitori dar nu iau o parte activa la viata literara. Situatia mea e usor paradoxala. Sunt din generatia varstnica, cronologic vorbind, dar deja ce am publicat in secolul douazeci si unu depaseste cantitativ ce am scris in tot secolul trecut, din care am parcurs cu un pas vioi ultimele doua treimi.
Ce ne va aduce marea familie europeana?
Europa ne va aduce ce vom aduce noi Europei (nu vorbesc numai de scriitori). Dar trebuie sa fim pregatiti sa asumam si riscurile conditiei europene. Intr-o lume plina de primejdii. E un joc patetic, la care e bine sa nu incercam a trisa.
Este scriitorul respectat in societatea de azi?
Scriitorul nu e neaparat respectat in societatile noastre. Cultura in genere nu e obligatoriu respectata azi. Dar poate ca scriitorul ar trebui sa-si puna probleme in legatura cu asta, sa intampine anumite exigente etice, estetice. Anarhismul artistului nu are mari sanse sa fie auzit.
Ion Vianu, exista "cel mai tragic om" pe care l-ai intalnit ca medic si despre care nu ai scris inca, facandu-l personaj de roman?
Cele mai tragice personaje pe care le-am cunoscut, apar transfigurate, in ultimul roman pe care l-am scris. Sper sa vada lumina tipatrului curand. Despre asta, altadata.
Altadata insemnand, cu siguranta, aparitia viitoarei carti.

---

Despre autor: