Vremea intrebarilor

Exista probleme, uneori simple intrebari, nu foarte importante la prima vedere, dar cu o tendinta neasteptata de a ocupa mult mai mult timpul oamenilor de stiinta decat ar parea rezonabil. Printre ele, vechea si aparent insolubila problema a caderii feliei de paine cu unt, felie care pare sa ajunga intotdeauna cu fata unsa pe covor - una dintre celebrele legi ale lui Murphy sustine ca totul depinde de pretul covorului.
La fel, o alta intrebare ramasa multa vreme fara raspuns, de ce timpul trece din ce in ce mai repede pe masura ce imbatranim? Sau care este viteza reala de scurgere a mierii dintr-o lingura din lemn in comparatie cu una metalica? Cum pot fi explicate fizic mototolirea hartiei si sunetele pe care le provoaca aceasta actiune? Care este aerodinamica semintelor de artar, acele delicate elicoptere miniaturale pe care le urmaream fascinat in copilarie? De ce sare o piatra plata aruncata cu indemanare pe suprafata unui lac? Vom avea de a face cu un fenomen asemanator daca o vom arunca pe nisipul unei plaje? Poate ca va intrebati ce rost are cautarea solutiilor acestor probleme, minore in aparenta. Ei bine, pe langa rolul lor de amuzament intelectual, de calmant al mintilor usor infierbantate, intrebarile acestea ne ofera o scurta, dar binevenita pauza intr-o viata ce se desfasoara cu o viteza de-a dreptul absurda, ridicola, lipsita de sens, o viata in care, asa cum ne asigura legea lui Parkinson (nici o legatura cu neurologul care a descris boala ce ii poarta numele), munca se dilata pentru a umple tot timpul disponibil.
Autorii de fictiune au fost si ei preocupati de intrebarile minore ale stiintei. Marcel Proust, cautatorul timpului pierdut, era fascinat de cautarea explicatiei fenomenului de trezire exact la ora dorita (lucru posibil, se pare, cu oarecare bunavointa, nu strica o marja de siguranta de zece minute), era framantat de intrebarea: ""De ce oare calatoria spre un obiectiv necunoscut ni se pare mai lunga decat drumul de intoarcere?"" si se intreba deseori daca exista un al saselea simt ce ne permite sa depistam obstacolele chiar in intuneric deplin. Se pare ca da, fara a intra in detalii de neurofiziologie. Uneori, raspunsurile cautate pot fi pline de semnificatii, ca de exemplu la intrebarea cu timpul care trece din ce in ce mai repede. Exista o explicatie. Ceasul nostru biologic devine mai lent o data cu inaintarea in varsta, iar lumea inconuratoare este perceputa intr-o miscare din ce in ce mai rapida. Suna deprimant, mai ales ca declinul biologic al unei persoane care va trai 80 de ani incepe la varsta de 20. Cam devreme, dar asa ne invata stiinta, degeaba credea Dante ca la 35 de ani se afla ""la jumatatea drumului vietii noastre"".
Sa nu disperam, se poate si mai rau, exista cazuri in care o leziune a sistemului nervos central afecteaza grav ceasul biologic, pacientii isi pierd capacitatea de a conduce masina - ei percep traficul ca pe un puhoi nestavilit si necontrolat - sau renunta la vizionarea programelor de televiziune - prezentatorii par sa vorbeasca mult prea repede pentru a putea fi urmariti sau intelesi. Intrebarile pomenite ocupa, impreuna cu multe altele, un loc modest, dar cu oarecare vechime in istoria stiintei. In secolul al XVIII-lea, italianul Lazzaro Spallanzani (care a studiat, printre multe altele, de generatia spontanee) a publicat un articol ce se ocupa de pietrele plate aruncate pe suprafata unui iaz, studiu ale carui concluzii sunt valabile si in ziua de azi. Daca ne gandim ca o pagina de web se perimeaza in cateva luni, o carte poate fi depasita in momentul in care ajunge in librarii, iar un secret isi pierde valoarea in cel mult un an, e o reala placere sa gasesti subiecte care rezista la nemiloasa trecere a timpului. Placere poate egala cu cea provocata de gasirea solutiei finale a problemei feliei de paine cu unt. Simplu si elegant, e nevoie de o felie cu o latime de cel mult 2,5 cm care, lansata de la o inaltime de 3 metri, va ateriza pe covor cu partea neunsa.

---

Despre autor: