Dragostea de tara, scump platita si pedepsita

Augustin Buzura este unul dintre cei mai cititi si comentati prozatori romani ai deceniilor '70-'80, romanele lui avand la fiecare aparitie, succes de critica si de public. Renuntarea la medicina a facut ca Augustin Buzura sa se dedice in intregime literaturii. Debuteaza cu povestiri: "Capul Bunei Sperante" iar in 1970 deschide ciclul romanelor care i-au adus notorietate, cu: "Absentii", "Fetele tacerii", "Orgolii","Vocile noptii", "Refugii", "Drumul cenusii", publicate intre 1974-1988. Romanele sunt considerate foarte indraznete pentru acei ani de neagra cenzura, iar scriitura grav-narativa le adauga un plus de tensiune si de dramatism.
Dupa '90, scriitorul infiinteaza "Fundatia Culturala Romana" al carei presedinte a fost pana anul acesta. Ultima aparitie editoriala este "Recviem pentru nebuni si bestii" (1999).
Traduse in mai multe limbi ale lumii, aparute in tiraje de masa, cartile lui Augustin Buzura raman si astazi, dupa disparitia cenzurii (in memoria culturala), ca o expresiva forma de rezistenta prin literatura, impotriva comunismului. Acuzat mai nou de colaborare cu Securitatea, scriitorul devenit in deceniile '70-'80 un legendar oponent prin cartile sale nu poate astazi protesta imediat impotriva acestei acuzatii, decat prin publicarea celor cateva randuri primite de curand, de la institutia care trebuie sa se ocupe cu rezolvarea tuturor certitudinilor si incertitudinilor care au incarcat atatea constiinte.
Augustin Buzura, ati fost martorul unui lung cosmar comunist. Se vede de altfel in buna parte din cartile pe care le-ati scris.
Da, am fost un martor incomod al sistemului, am si dovedit-o in toate cartile mele. Sigur, nu am facut numai politica, m-am straduit, inainte de orice, sa scriu o literatura care sa nu ignore performantele artistice ale momentului si, fireste, sa-mi supravietuiasca.
De la Capul Bunei Sperante proza de debut, si pana in 2005, ati parcurs un drum lung in literatura, un drum in care v-ati construit opera. Aveti deziluzii in ceea ce va priveste, ele vin din afara?
Numarul deziluziilor este, firesc, foarte mare. Ele insa nu se refera numai la mine, ci mai ales la ceea ce am asteptat de la semenii mei si de la perioada post-revolutionara. Ura, agresivitatea, minciuna, dezlantuirea unor pasiuni oarbe, diletantismul si lipsa de orizont au depasit orice asteptari. A fost un sezon al supleantilor, al biografiilor false... in ceea ce ma priveste, am scris exact cum mi-a dictat constiinta si, fireste, cat m-au ajutat puterile. M-am batut cu cenzura pentru fiecare virgula, pentru fiecare cuvant, am facut imposibilul pentru ca textul meu sa ramana asa cum l-am scris. Sunt carti care au trecut prin sase cenzuri - cate erau la un moment dat -, iar romanul meu Orgolii a asteptat trei ani ca sa apara. Pe atunci eram obsedat de ideea de a fi util, de a striga ceea ce nu aveau altii curajul sa strige, de a vorbi in numele foarte numerosilor mei cititori pentru ca, se stie, cartile mele au avut tiraje foarte mari, la nivelul multor sute de mii, erau copiate, xeroxate, se vindeau la negru la niste preturi incredibile. Astazi nu mai sunt atat de obsedat de ideea de a fi util...injuraturile nu ma ocolesc nici dupa ce nu mai am nici o functie. Le raman recunoscator dusmanilor: sunt consecventi, neadormiti, imi tin tonusul si dorinta de a fi mai bun.
Care a fost tentatia cea mai mare ca scriitor?
Sa incredintez hartiei, cu mijloacele profesiei, nespusul din om si societate, sa vin cu partea mea de nou, sa fiu adica eu insumi. N-am concurat niciodata cu nimeni, numai si numai cu mine, intotdeauna. Eu mi-am fost singurul concurent si adversar, pentru ca de mine depindea calitatea frazelor si profunzimea ideilor. Eram constient ca pentru ceea ce n-ai facut sau n-ai putut face, independent de conditiile in care scriai, nu exista nici o iertare. Sansa m-a ajutat sa cunosc locuri foarte interesante, sa intalnesc personalitati deosebite si mai ales sa depasesc suferintele si spaimele cele mai dure. Cel de Sus mi-a dat de trei ori sansa de a intelege si mai bine ce trebuie sa fac.
Drama intelectualului in comunism a fost reala, o drama greu de suportat. In romanele pe care le-ati scris ea capata dimensiunea literaturii.
"Drama intelectualului" nu tine numai de regimul politic. Astazi, in deplina libertate, nu este cu nimic mai blanda: nevoia de a cunoaste, de a exprima inexprimabilul, de a dori sa stii sau macar sa te apropii de ceea ce inteleptii zen numesc dincolo de dincolo, raman obsesiile constante ale celor ce isi merita numele de intelectual. In ceea ce ma priveste, in afara acestor dureri firesti, m-a preocupat raportul omului cu istoria, fiinta umana in vremuri de teroare, raportul ei cu o istorie si o lume nedreapta, omul in imposibilitatea de a se dezvolta intr-o epoca intunecata, terorizata de o gandire primitiva. Adica: omul cu toate ale lui, bune si rele, invins si invingator, cu un picior pe luna si cu altul in epoca de piatra.
S-a vorbit despre "un flux al constiintei" in cartile pe care le-ati publicat.. Cum poate fi definit?
Nu sunt teoretician, dar stiu sigur ca orice roman adevarat are o parte imediat accesibila si, desigur, profunzimi ce se lasa dezvaluite in functie de sensibilitatea, constiinta si cultura cititorului. Exista in adancuri, in subconstient, o lume ascunsa, secreta, care ne dicteaza de cele mai multe ori impulsurile, modul de a fi si de a gandi, de a transmite si de a recepta. Gandirea pana sa fie concretizata in fraze rationale este interferata de fel de fel de imagini, fragmente de idei si de cuvinte, sentimente cu si fara nume. Efortul de a le face cunoscute, de a consemna lumea aceasta a subconstientului, a impulsurilor rudimentare, dar si a trairilor intelectuale, de a configura un univers credibil este cea mai grea incercare a oricarui scriitor.
Mai intereseaza astazi aceste lucruri, mai spun ele ceva cititorului? Este preocupat acesta de trecutul apropiat?
Ar trebui, cu orice pret. Este vremea sa iesim odata din tragica zodie a inceputurilor, sa ne debarasam macar de o parte din superficialitatea si graba cu care ne privim pe noi insine, precum si locul nostru in lume. Cred ca nu vom fi intregi atat timp cat nu vom studia cu toata sinceritatea si raspunderea propriul nostru trecut indepartat si, mai ales, apropiat. Peste istoria perioadei comuniste, de exemplu, s-a trecut cu superficialitate. Marile tragedii ale istoriei noastre ne spun, din pacate, prea putin. Am certitudinea ca din fiinta noastra lipseste sentimentul tragicului, desi tragediile nu ne-au ocolit. Cat despre viata literara, ar fi foarte putine de spus: tribalizarea ei, refuzul cunoasterii si al dialogului cu lumea, preluarea si incurajarea unor tendinte demult consumate, sunt cateva date asupra carora ar trebui sa meditam. Aplaudam texte care ar face sa roseasca peretii unor toalete publice, depasite de mult chiar si de literatura noastra antebelica. Sigur, in centrul atentiei se poate ajunge pe multe si intortocheate carari. Din nefericire, atat scriitorii momentului, cat si majoritatea oamenilor politici se recruteaza mai ales de pe ecranele televizoarelor si exista atat cat acestea ii suporta. Astazi, din nefericire, atarna infinit mai greu tupeul decat talentul. Injuratura groasa, nespalata la adresa unor institutii de prestigiu sau mari personalitati care au dominat epoca postbelica si au girat, cu numele si gustul lor, cateva generatii de scriitori, a devenit o moda, un mijloc facil de a te face cunoscut. Dupa buldozeristii lui Ceausescu a aparut o noua specie, de buldozeristi culturali asemanatori sau chiar identici in maniere cu proletcultistii de trista pomenire. Am citit zilele acestea niste jalnice invective - expediate din Berlin! - la adresa lui Nicolae Manolescu si a breslei noastre din care acest Neica Nimeni nu are cum face parte oricat l-ar propulsa cei ce ii seamana in maniere si valoare, pentru ca "opera" lui nu valoreaza nici cat umbra unei virgule a acestui mare critic si istoric literar, care a pus o amprenta de nesters asupra culturii noastre. Altii, din aceeasi secta, dupa ce li s-a sfarsit putinul talent, fac exact acelasi lucru pentru a se mentine in atentia eventualilor interesati. Exemplu clasic ar fi Tepeneag, care ma injura neincetat, de parca i-ar merge prost din cauza mea.. Parisul nu i-a folosit la nimic, a stat acolo degeaba, publicatiile lui, pe care le tot aminteste in orice imprejurare, n-au facut prea multi bani, ca dovada ca le-a falimentat in scurt timp. Daca ar exista un S.R.L. Falimentul, ar trebui, incontestabil, sa-i poarte numele. Maglavitul ar fi o localitate care i-ar putea fi de folos. Si-ar vindeca frustrarile si l-ar cunoaste totusi o localitate. Adica ar avea iluzia ca inseamna ceva. Din pacate, realitatea literara a momentului ne ofera numeroase astfel de exemple.
Ceea ce spuneti seamana cu un scenariu S.F, mie imi este proprie o oarecare relativizare..
Sunt sigur ca va trece si acest moment, deoarece intr-o Europa unita, intr-o Europa standardizata, terorizata de uniformizare, ceea ce ne va diferentia de altii va fi spiritul. Vom putea exista numai prin spirit. Daca nu, vom deveni o multime oarecare. A nu vedea bataia lunga a spiritului, importanta culturii, a ne mentine intr-un spatiu tribalizat mi se pare foarte periculos.
Augustin Buzura, v-ati luptat in comunism pentru fiecare cuvant, pentru fiecare propozitie din cartile publicate, ati folosit drept arma tenacitatea si rezistenta. Au fost momente in care ati negociat aceste aparitii?
Daca lupta cu numeroasele cenzuri se numeste negociere, atunci fireste, am negociat. Stiti prea bine ca nici Fumatul Interzis! sau Nu calcati iarba! nu puteau aparea fara stampila Directiei Presei, adica a cenzurii. Dupa cum am mai spus, m-am straduit sa fiu consecvent cu mine insumi, cu propriile convingeri, plecand de la cunoasterea realitatii si, desigur, de la ceea ce se scria in lume. Eram convins ca totul depinde numai si numai de mine, de energia si priceperea mea, dar si de faptul ca nimeni nu-ti va intinde o mana de ajutor cand vei fi in impas. Aveam certitudinea ca acest terifiant comunism nu are cum sa dispara in timpul vietii mele, de aceea m-am pregatit pentru un razboi de guerila pe durata intregii vieti. Stiam ca raspund de fiecare cuvant, ca nimeni nu va tine seama de contextul in care am scris cartile respective. In literatura daca vrei sa existi trebuie sa faci in asa fel incat sa ramai conform cu tine insuti, sa scrii fiecare pagina de parca ar fi ultima.
Sunteti convins ca ati reusit?
In mare masura am reusit.
Pregatit pentru lupta indelungata cu propria literatura, ati renuntat la medicina. Ati afirmat ca nu v-a fost greu sa renuntati la ea.
Atat medicina, cat si literatura cer totul, absolut totul, iar in contextul de atunci a trebuit sa optez si, desigur, am ales drumul cel mai greu cu putinta. Mi-a displacut dintotdeauna minima rezistenta, cararile batute, comode. Am optat pentru literatura, cand practic generatia mea era demult afirmata, iar eu, fireste, nu existam. Probabil ca daca as fi putut face cercetare as fi avut ezitari. M-a pasionat enorm psihiatria si am studiat cam tot ce se putea pe atunci in tara. Si se putea destul de mult. Desi era interzisa psihanaliza si multe altele, colegii straini ne aduceau ce carti doream...
In acea perioada cercetarea era o cenusareasa.
Ceea ce m-ar fi interesat pe atunci era foarte greu de abordat cu mijloacele pe care le-as fi avut la dispozitie. Sunt convins ca psiho-farmacologia, disciplina aflata abia la inceputuri in tineretea mea, m-ar fi facut sa las literatura pentru mai tarziu. Dar n-a fost sa fie...
Musil spune undeva: Omul nu exista. El a fost inlocuit cu ceva omenesc ce se scalda intr-un lichid nutritiv comun.
Este un punct de vedere. De fapt, antipsihiatrii sunt de parere ca omul se naste normal, intreg, dar societatea, scoala, religia, familia, il uniformizeaza, ii reduc din calitati, il prelucreaza in asa fel incat, pana la urma, dupa atata "modelare" ajunge un simplu produs de serie. Teoretic, constructia este frumoasa, a folosit literaturii. Ma gandesc la Peter Shaffer cu al sau Equus - dar transpusa in practica spitaliceasca a fost un esec spectaculos.
Avem in fata "Suplimentul de cultura al revistei 22" care publica a opta serie a "bursei de valori literare". Vad ca alaturi de Nicolae Breban, Marin Preda, Eugen Barbu, Dumitru Radu Popescu sunteti, precum cotele unui fluviu, in scadere. Va simtiti lezat?
Nu este pentru prima data cand apar asemenea "decaderi" din canon. In suplimentul urmator am descoperit acelasi lucru, aceleasi obsesii: Jos cu astia! Vreau sa marturisesc cu mana pe inima ca ma simt foarte onorat sa ma aflu "in scadere" alaturi de marii scriitori pomeniti care au dominat si domina cu autoritate proza de dupa razboi. Daca n-as cunoaste de ce se fac asemenea penibile clasamente, m-as intreba asupra criteriilor. Tiraj? Cartile oricaruia dintre cei pomeniti au aparut in mai multe exemplare si implicit au mai numerosi cititori decat ai tuturor alesilor la un loc. Asemenea clasamente sunt bune la fotbal, atletism, chiar si in politica, pot face deliciul unor frustrati. Cat despre subsemnatul, cap de serie pe lista celor in scadere, trebuie sa marturisesc ca dupa Revolutie unele dintre romanele mele s-au epuizat si dupa cinci editii, ca la altele am avut tiraje foarte mari, ca sunt foarte rentabil pentru edituri. Daca s-ar fi avut in vedere traducerile, textele scrise despre cartile mele in tara si in strainatate, s-ar fi descoperit ca nu stau chiar atat de rau. Si nici ceilalti confrati aflati "in scadere".. Poate vorbim altadata. Un coleg cu foarte mult umor propunea, intr-o publicatie pre-revolutionara, sa li se acorde scriitorilor grade. Prin aceasta prisma, se subintelege, un scriitor maior nu poate fi mai bun decat un scriitor colonel s.a.m.d. Cu aceasta ocazie, am putea afla cum sta breasla noastra cu gradele spre care au tins sau tind diversi confrati. In literatura, clasamentele sau ierarhiile se fac dupa cu totul alte criterii. Nu numai dupa Revolutie, ci de cand exista meseria aceasta. O scriitoare cu inzestrarea si experienta colegei noastre nu poate fi suspectata de prea multe candori, si nici ea nu cred sa ne banuiasca de naivitate. Oricum, nu are importanta ce o mana in lupta si nici nu sper sa inceteze. Tot cu mana pe inima jur ca ma bucur sincer urmarindu-mi "scaderea" din publicatia amintita. Keep walking, Gabriela!.
Este, se vede, un timp al clasamentelor. De fapt nu exista nici o lege care sa interzica momente de umbra ale unor scriitori importanti. Sunt mode cand un Coelho, un Dan Brown, spre exemplu, sunt cititi cu frenezie de mai tot globul si uitate carti care au lasat urme in constiinta umanitatii.
Sunt convins ca toate acestea nu au legatura cu valoarea, ci cu publicitatea. Unde este Joyce in "plebicistul" de aceasta factura in comparatie cu Danielle Steele sau Sandra Brown?
Ce mai pastrati, Augustin Buzura, din Maramuresul natal?
Totul. Prima gura de aer, adica aerul rezidual din adancul plamanilor care dispare odata cu ultima noastra suflare. Acolo m-am nascut, acolo m-am format, acolo am lucrat in tinerete, in conditii uneori greu de imaginat, in minele de plumb, prin paduri si scoli etc. Deci, primele carti citite, primele tragedii, primele bucurii care mi-au marcat viata. Acelui loc ii datorez indarjirea cu care m-am batut in decursul vietii. Lumea aspra, dura, nascuta in religia muncii si demnitatii mi-a orientat pasii. In acel peisaj isi poarta viata personajele mele, acolo am luat primele lectii de viata si de moarte.
Ce limite v-ati impus in scrierea romanelor?
Am facut fireste toate experimentele, m-am straduit sa cunosc performantele de la noi si de aiurea. Dupa indelungi cercetari am ajuns la concluzia tuturor scriitorilor care si-au respectat meseria: romanul este personaj si constructie. M-am straduit din rasputeri ca personajele mele sa aiba atata viata, incat daca ar fi sa fuga din paginile cartii in lumea reala, cu datele biologice, psihologice, intelectuale cu care le-am inzestrat, ar trebui sa se descurce foarte bine, sa existe. Daca va referiti la politica: atat cat era necesar.
Romanul nu da solutii.
Romanul este o lume, pune intrebari, dar nu da solutii. Geme, striga, isi dezvaluie chipurile vizibile si invizibile. Atata tot. Restul tine de limitele firesti ale autorului, fiinta umana si el, de bun simt si de zilele acelea rare, unice in care-ti ies toate...
Ce este in fapt romanul?
Un univers cat mai credibil cu putinta, o sinteza a lumii in care traim, asemanatoare si in acelasi timp foarte diferita, o lume care, daca e bine construita, trebuie neaparat sa supravietuiasca autorului macar cu o zi.
Romanul actual sufera si el mutatii in toate directiile: moral, epic, chiar tematic, structural, la nivelul limbajului, s.a.m.d.
In esenta, temele romanului sunt mereu aceleasi de cand exista. Accentele depind de autori si de cerintele momentului. Scriitura trebuie sa fie subordonata temei, desi exista numeroase exercitii formale, carti obsedate de forma si nu de idee. Am avut sansa sa intalnesc cativa dintre romancierii importanti ai acestui timp; cu unii am avut lungi dialoguri, pe foarte multi i-am citit. Pana la urma mi-am dat seama ca, dincolo de accente, toti cauta cam acelasi lucru: partea sa de nou din lumea in care traiesc, drumul propriu strict recognoscibil, inexprimabilul, necunoscutul din om si societate. In rest, unii au noroc de o limba de mare circulatie, de a apartine unei forte culturale. Altii, la fel de buni, pot avea nesansele limbii in care scriu si ale fortei economice si culturale ale comunitatii careia ii apartin.
De ce ati simtit nevoia sa va limpeziti stilul, sa va fluidizati naratiunea in anii din urma?
Mi se parea firesc sa nu ma repet, sa descriu noi personaje, noi medii, sa incerc sa incredintez hartiei zone necunoscute sau mai putin cunoscute din om si din lumea in care traim. Am simtit de fiecare data nevoia de a strabate alt drum, de a contura noi psihologii si caractere, de a ma confrunta cu propriile-mi limite. Sunt si cateva personaje pe care le-am plimbat dintr-un roman intr-altul pentru ca mi se pareau neimplinite. Pana la urma scriem si rescriem aceeasi carte, cladim aceeasi lume in speranta ca in ea vom fi suverani, ca ne va apartine in exclusivitate.
Ati fost timp de cincisprezece ani presedintele Fundatiei Culturale Romane, pe care de altfel ati infiintat-o. In atatia ani, atat reusitele, cat si nereusitele nu v-au ocolit. Credeti ca vor continua lucrurile bune si se vor indrepta greselile facute?
Este in traditia noastra sa o luam mereu si mereu de la inceput. Eu nu am avut ce distruge, pentru simplul motiv ca am construit aceasta Fundatie si mai apoi Institutul Cultural Roman. Nu am inventat nimic, am urmarit doar experienta altor tari, dupa care a trebuit sa ma bat cu toate stereotipiile, cu numerosii incapabili de care depindeam intr-un moment sau altul, sa explic la nesfarsit diversilor contabili sau celor care stiau fara ca sa citeasca importanta culturii, sa explic de ce este importanta afirmarea culturala. In penultimul an al Fundatiei, bugetul era de doar 21 de miliarde, o nimica toata fata de nevoile reale. A trebuit sa infiintam publicatii pentru diverse nivele intelectuale ale romanilor din strainatate, sa aratam celor cu care doream sa colaboram ca suntem o institutie credibila, performanta. A trebuit sa fac rost de foarte multi bani din sectorul privat, deoarece cu institutiile similare din lume trebuia sa faci contractul cu doi trei ani inainte, in vreme ce la noi nu poti prevedea ce aduce seara, unei zile. Ca sa nu mai vorbim ca este imposibil sa banuiesti ce suma ti se va rezerva in proiectul de buget pentru anul viitor, in contextul in care cultura era lasata la coada cozii. La noi, se stie, toate ne produc numai neplaceri, ne gasesc mereu nepregatiti: apa, vantul, focul, lumina, intunericul, toate anotimpurile si "greaua mostenire" a guvernelor precedente. Cand am plecat am lasat Institutul cu un buget de 109 miliarde lei, bani cu care se pot face programe foarte serioase. Cat despre greseli...M-am incapatanat sa merg inainte, sa duc un lucru la bun sfarsit, chiar si atunci cand eram constient ca imi pierd timpul si sanatatea. Apoi: am tolerat oameni la care nici nu merita sa ma uit, constient ca, pana la urma, sunt si ei oitele Domnului, ca mai merita o sansa, desi in alte imprejurari si in alte locuri isi dovedisera ticalosia, neputinta. Dar ultima, cea mai grava, o consider ca, desi in romanele mele am anticipat toate mizeriile post-revolutionare, in viata am avut candoarea sa cred ca intelectualii nu pot fi decat solidari si ca invidia colegiala, frustrarile personale, rapacitatea si carierismul sunt controlate totusi de bunul simt, ca inteligenta poate contracara instinctele...
Dupa cincisprezece ani de la infiintarea Institutului a trebuit sa parasiti functia de presedinte...
In buna traditie romaneasca am aflat din presa ca am fost schimbat, astfel ca intalnirea cu presedintele Traian Basescu a durat cam un minut, de fata fiind si inlocuitorul meu, domnul H.R. Patapievici. Atunci mi s-a spus ca fiecare nou presedinte vine cu echipa lui, fapt pana atunci ignorat de domnii Ion Iliescu si Emil Constantinescu. Domniile lor stiau ca in institutia cu pricina politica era interzisa prin lege si respectasera acest detaliu. Ii convinsesem, se pare, ca noi faceam politica culturala a tarii si ca, in unele momente, in ciuda fondurilor reduse, tinusem chiar si locul unor ministere. Oricum, am fost primul schimbat din lunga serie ce continua si in zilele noastre.
Stiu ca in acele momente erati programat pentru o interventie chirurgicala complicata si totusi demiterea fulger a avut loc...
Este un capitol despre care nu imi face nici o placere sa vorbesc. Abia venisem de la control si peste doua zile era planificata interventia chirurgicala la o mare clinica din Viena, aveam biletele de avion cumparate, astfel ca am fost obligat sa-l rog pe domnul presedinte Basescu nu sa nu ma inlocuiasca, ci sa imi acorde o luna pentru a putea preda lucrurile in buna regula. Mi-a spus ca nu se admite si a semnat decretul sub ochii mei. Atunci mi-am dat seama nu de omenia la care cinstit ma asteptam, ci de influenta consilierului sau de atunci Andrei Plesu. Ca de a ma fi citit nu il puteam suspecta. Am aflat apoi din presa ca tocmai in ziua in care eram pe masa de operatie, Andrei Plesu, cu farmecu-i cunoscut, a declarat la un post de televiziune, ca am facut din povestea plecarii mele o telenovela si ca am mai cerut presedintelui inca doua luni, cunoscuta fiind dorinta mea de a ramane sef cu orice pret. Povestea cu facerea de bine... M-a intristat un singur amanunt: faptul ca stia unde ma aflu si in ce situatie. La varsta mea am avut timp sa invat obiceiurile pamantului. Din experienta prerevolutionara invatasem ca grija hotilor pentru banul public este induiosatoare. Din viata de zi cu zi, descoperisem ca pe plaiurile noastre prezumtia de nevinovatie este necunoscuta sau, oricum, ignorata si, tot in buna traditie, ti se poate inventa orice. Desi stiam ca las lucrurile in regula, acest ultim motiv m-a obligat sa-i cer acel drept, nu favoare. In decursul timpului turnatorii si-au facut treaba si controalele financiare de asemenea.
S-au descoperit lucruri impotriva legii?
Nu facusem nimic impotriva legii, deci nu aveau ce sa descopere. Numerosi aflatori in treaba au scris, chiar si zilele trecute, ca mi-am tiparit cartile in strainatate pe banii publici etc., ca am calatorit in cele mai exotice locuri pe banii patriei si multe alte asemenea imbecilitati. Spun si acum, ca de atatea ori, ca in strainatate nici macar o virgula din cartile mele nu am tiparit-o pe banii tarii sau ai institutiei pe care o conduceam. Inca inainte de Revolutie am fost acceptat de catre o firma occidentala de impresariat, prin urmare nu am dat bani, ci am primit.
Si atunci de unde atatea invective, de unde atata fiere revarsata asupra activitatii Fundatiei in general si a dumneavoastra in special?
Nu stiu, nu m-a interesat. Din moment ce m-am simtit pe o pozitie morala corecta, nu mi-a pasat. Ca fost soldat de Caracal, imi aminteam deseori de sfaturile medicului sef al regimentului: "Nu iti pierde vremea cu sergentii!" Nu-i gasesc nicaieri pe cei ce si-au exersat talentele post-revolutionare pe mine. Si cu injuratorii ca si cu turnatorii descoperiti in Dosar: in vreme ce ei scriau notele respective, eu imi scriam romanele. Nu aveam cum sa ne intalnim. Pe de alta parte, aflatul in treaba la romani este un sport stravechi. Mai mult decat propria lui nenorocire, il doare bucuria celuilalt. Un proverb auzit in Israel pe care, sunt sigur, evreii l-au importat de la noi. Iar apoi, nu trebuie uitat obiceiul stramosilor nostri daci de a trimite dupa vesti la Zalmoxe pe cei mai buni, aruncandu-i adica in suliti. Cu trecerea vremii, s-a descoperit ca vorbele ucid cu aceeasi eficienta. Inainte de a ma stabili la Bucuresti, nici nu banuiam cata ura, nesimtire si jeg curg pe Dambovita. Ma gandesc deseori catora le era rusine ca sunt romani, de parca ar fi apartinut altei natii si la multe altele, la modelele false, la subcultura si tintele false care ni se servesc zilnic, la toate miturile mari ridiculizate de atatea zerouri spirituale si ma ingrozesc de cata treaba am avea daca ne-am aduce aminte de demnitatea individuala si nationala de la care atatia au abdicat si ne-am facut ca nu-i vedem...
Totusi, in cei 15 ani nu v-ati epuizat fortele manageriale, nu v-ati plictisit sa fiti mereu sub lupa celor ce nu vroiau sa va stie acolo?
Nu m-au interesat asemenea pareri. Am crezut ca trebuie sa duc un lucru pana la capat, ca sunt in stare sa construiesc o institutie performanta, atat de necesara tarii. Functia aceasta mi-a adus mai ales pierderi, sanatate, bani, nervi. La fiecare sef, subsef, minisef de pe diversele paliere ale administratiei trebuia saptamanal sa explici la ce foloseste cultura, ca numai prin ea putem exista si altele asemenea, ca oricat ar costa cultura, prostia costa si mai mult. Nu ma asteptam ca niste oameni fara cultura sa o sprijine, dar proiectele cu institutiile straine se fac de obicei cu doi-trei ani inainte, ca in realitate angajai numele tarii. Adevarul este ca nici nu mi-am dat seama cum a trecut timpul... Era cat p-aici sa termin lucrul inceput.
Se dovedeste inca odata ca un artist de valoare isi gaseste foarte rar locul in tirul evenimentelor manageriale, fie ele chiar si culturale.
Mi s-au propus foarte multe functii si demnitati imediat dupa Revolutie, dar am ales Fundatia fiindca stiam cum se construieste o asemenea institutie si mi se parea ca sunt obligat sa construiesc intr-un moment cand se distrugea in devalmasie, cand ura atinsese paroxismul. La noi insa, se verifica inca o data ca cel mai costisitor lucru, cea mai scump platita si pedepsita este dragostea de tara.
Activitatea Institutului Cultural Roman continua, au loc lansari de carte, vernisaje...
Am citit din intamplare ca au fost lansate niste carti care fusesera deja in curs de editare inainte de plecarea mea, inclusiv manuscrisele lui Enescu. S-au desfiintat niste publicatii, Cultura si Curierul romanesc printre altele, s-au tensionat relatiile cu diaspora si ca editura a lipsit de la obisnuitele targuri de carte.
Poate ca este prea de vreme ca sa evaluati activitatea de dupa dumneavoastra.
Sunt totusi noua luni si nu fac decat sa reproduc ceea ce am citit prin ziare. L-am citit si eu pe domnul H.R. Patapievici, cunosc parerea dumisale ca romana este o limba in care ar trebui sa incetam sa mai vorbim, ca am avea o cultura second-hand si multe altele. Probabil ca si-au ales o alta limba, iar institutia daca nu mai foloseste tarii poate fi de ajutor prietenilor... Cei mai multi din conducere au publicatii particulare, iar pentru a inlatura concurenta neloiala le-au desfiintat pe ale institutului. Poate ca institutia functioneaza dupa o lege care mi-e necunoscuta. Nu stiu, e treaba lor. Toti am gresit si mai gresim intr-un moment al vietii, sper ca si-a revizuit opiniile din moment ce a acceptat sa difuzeze cultura romana in strainatate. M-au deranjat insa neadevarurile spuse despre noi, fosta conducere.
Totusi, conducerea unei asemenea institutii nu este pe viata, "batuta in cuie", asa ca, probabil, cel mai mult v-a durut faptul ca ati fost indepartat in mod cam... fanariot!
Presedinte al Institutului fusesem numit abia cu cateva luni inainte si nu schimbarea m-a durut, ci modul cum s-a facut, in ce moment si ca marea schimbare sau epurare politica a inceput tocmai cu mine care refuzasem cu incapatanare politica... Sigur, aflasem din presa motivul chemarii la Cotroceni, deci nu m-am asteptat sa discutam despre Shakespeare, tragicii greci sau macar despre Hortensia Papadat Bengescu, ci ma iluzionasem ca ar putea avea putina omenie si o urma de respect pentru interlocutor, poate si pentru ca in perioada cand dupa mine alergau securitatea si cei cincizeci si sase de turnatori, cand eu si alti cativa, foarte putini in realitate, incercam sa aparam cultura si sa-i invatam pe numerosii nostri cititori cu nuantele libertatii si revoltei, domnia sa cam lipsea din peisaj. Sigur, nu-i reprosez acest lucru, dar toate se invata indiferent pe ce treapta sociala te-ai afla, inclusiv sa respecti cultura. Atunci, dupa acel categoric: "Nu se admite", am avut "nostalgia" tovarasilor de la Partid, care mimau foarte bine omenia, iar unii chiar o aveau. Deci: nu am certificate de revolutionar, desi in noptile acelea de neuitat am fost in strada cu toti ai mei, nu am iesit la bataie cu ranile cauzate de "odioasa stapanire", am o simpla decoratie primita din partea presedintelui Emil Constantinescu si atata tot. Nu am cerut, ci am dat. Cred ca respectul pentru cultura si pentru performanta, trebuie sa se manifeste si de sus in jos, dar, inainte de orice, pentru lege.
Cum ati intrat in posesia raspunsului de la CNSAS?
Nu as fi cerut aceasta adeverinta cu nici un pret si in nici o imprejurare. In dulcea-mi naivitate mi se parea ca sunt suficiente romanele, gazetaria facuta in cei 30 de ani, precum si tonele de acuzatii din toate publicatiile vremii, cum ca as denigra regimul, realizarile socialiste, e.t.c. Convingerile nu pot fi aparate cu adeverinte.
In cele noua luni de cand ati fost inlaturat de la conducerea ICR, cat ati scris, cat ati putut citi, ca sa puteti recupera timpul in care v-ati ocupat de bunul mers al Fundatiei?
Sunt aproape gata cu un roman pe care l-am revazut de mai multe ori, am citit pe nerasuflate, dar am ascultat muzica mai putin decat as fi dorit. Este uluitor sa nu depinzi decat de Steaua Polara si de rabdarea Celui ce mi-a mai dat si a patra sansa.
Va doresc sa priviti cat mai mult de-acum inainte Steaua Polara si sa fiti vegheat in continuare de Cel care ne vegheaza, oricum, destinele.

---

Despre autor: