Tiparirea manuscriselor lui Eminescu

A aparut recent volumul al treilea din seria editoriala "Manuscrisele Mihai Eminescu", coordonata de Academia Romana, editata la Editura Enciclopedica si executata tipografic la imprimeria Regiei Autonome Monitorul Oficial.
In 2004, cand aparea volumul intai al seriei, s-au gasit publicisti - pomeni-s-ar patriotismul lor in veci! - care au marait ca Academia Romana risipeste banii contribuabililor pe o asemenea intreprindere mult prea costisitoare. Ce-i drept, era vorba de bani proveniti din programul de subventionari pentru edituri al Ministerului Culturii, dar costurile, desi impresionante, erau mult mai mici decat calculau publicistii cu pricina, revoltati ca tirajul primelor 800 de pagini ale seriei a costat cateva miliarde de lei. Nu stiau insa cata cheltuiala a fost economisita prin cele doua inventii de tehnologie a tiparirii pe care le-a pus la lucru graficianul editiei, profesorul Mircia Dumitrescu. Trei, de fapt.
Sa incepem cu a treia. Decurge din prima, care este pur tehnica, si are legatura cu faptul ca era necesar ca fiecare pagina de manuscris copiata prin scanare sa fie curatata digital de orice semn (sau pata) ce nu isi avea originea in vointa (sau neglijenta) poetului insusi (galbenul paginilor, de pilda, aparut prin invechirea hartiei). Aceste operatiuni migaloase, pe mii de pagini, au fost executate de studentii profesorului Mircia Dumitrescu aproape gratuit; si spun "aproape" pentru ca o rasplata consistenta au avut si ei: sentimentul ca se afla intr-o lucrare ce capatase deja aura de legenda, mai ales prin felul in care Noica a intretinut flacara cultului pentru importanta acestor pagini de manuscris.
Prima si a doua, asadar, care au fost? Graficianul Mircia Dumitrescu stia unde s-a impotmolit prima incercare de editare a manuscriselor eminesciene (Editura Humanitas initiase aceasta prima incercare). Scannerul copiaza tot ce vede pe o pagina de manuscris. Daca vede o linie neagra - copiaza o linie neagra. Daca vede o pata de culoare - copiaza o pata de culoare. Din punct de vedere tipografic, intre o linie neagra si o pata de culoare (fie ea litera, fie ea orice alt semn) este o prapastie tehnologica.
Liniile negre se tiparesc asa: este incarcat cu vopsea neagra tubul (un rulou cilindric) din masina de tiparit care este alocat (specializat) acestei culori in exclusivitate; apoi se porneste masina si tot ce tipareste ea este imprimat cu negru. Acesta este asa-zisul tipar liniar (continuu).
In schimb, ca sa iti iasa de sub tipar o pata de culoare (o litera violet, sa zicem) e o munca de patru ori mai complicata si de patru ori mai scumpa, pentru ca orice culoare se fabrica tipografic printr-o combinatie de patru feluri de vopseli (numai culorile fundamentale 100% pure nu deriva tipografic din astfel de amestecuri). Prin urmare, ai de incarcat patru tuburi specializate cu cate o vopsea. Din alb, rosu, galben si albastru (cele patru tuburi) - prin dozarea procentajelor - poti obtine orice culoare si orice nuanta. Acesta este tiparul neliniar, imprimarea fiind facuta din amestecul unor puncte de culori diferite.
Ce faci daca Eminescu si-a scris textul chiar cu violet, dar mai are, pe margine, si cateva insemnari cu creionul negru?
Tipografia offset de azi (si orice tipograf modern) face asa: tipareste negrul cu tubul de negru si violetul cu cele patru tuburi de culoare (totul dintr-o singura punere in miscare a masinii). Adica negrul va fi imprimat liniar. Iar culoarea va fi imprimata din puncte (a caror combinare are un aspect dis-continuu).
Din acest aspect discontinuu al culorilor imprimate rezulta, daca tiparesti asa, un text, iar nu o fotografie ori un desen, ceva de cosmar. Literele textului, asa mici cum sunt ele, ori mai maricele, oscileaza sub privirea ochiului, par a nu sta locului. Este asa-zisul efect de difuziune: cele patru vopseli din care a iesit culoarea finala au patruns in textura hartiei pana dincolo de conturul geometric al literelor pe care le-ai vrut asa, la culoare (violet).
Aici s-a blocat proiectul Humanitas: nu gaseau cum sa scape de efectul de difuziune al culorilor. (Eminescu are o multime de texte care nu sunt scrise cu cerneala neagra).
Inventia profesorului Mircia Dumitrescu este, fara exagerare, simpla ca Oul lui Columb: vom imprima negrul cu singurul tub de negru, iar violetul cu singurul tub de violet! "Care tub de violet?" - vor striga tipografii. "Pai, avem tub de alb, tub de rosu, tub de galben si tub de albastru, ce dracu!" Si ce va opreste sa bagati in tubul de alb, ori in cel de rosu, in care vreti, o vopsea violeta? "Nimic, dar nu avem vopsea violeta." Si daca eu va aduc de acasa un amestec de vopseli care dau culoarea violet, puteti baga acest amestec in tubul de alb, ori in cel de rosu, in care vreti? "Putem... genial, dom'le!" Dar daca va rog sa bagati amestecul de culoare violet in tubul de negru? "Putem. Dar de ce vrei sa faci asa?". Pentru ca vreau sa iasa culoarea violet liniar, asa cum iese negrul. Si mai vreau ca negrul de creion, care e gri, de fapt, sa iasa punctiform: asa ca vreau sa bagati vopseaua neagra intr-un tub de culoare, oricare din ele...
Secretul era ca tuburile de culoare incalzesc hartia mai mult decat cel de negru. Din pricina caldurii mai mari, apare si efectul de difuziune. Dar, in cazul de mai sus, profesorul Dumitrescu era obligat de logica manuscrisului eminescian sa obtina violet liniar si negru punctiform.

---

Despre autor: