Nu eram in Bucuresti cand am aflat despre planurile unor artisti de a provoca un "eveniment" la deschiderea Festivalului Enescu. Motiv pentru care am apucat doar sa citesc, cu maxima aplicatie totusi, ceea ce s-a intamplat pe 6 septembrie. Asa am "de
Nu eram in Bucuresti cand am aflat despre planurile unor artisti de a provoca un "eveniment" la deschiderea Festivalului Enescu. Motiv pentru care am apucat doar sa citesc, cu maxima aplicatie totusi, ceea ce s-a intamplat pe 6 septembrie. Asa am "descoperit" cum "sase tineri" s-au asezat pe jos la intrarea Salii Palatului, purtand niste "pancarte" protestand contra culturii de vitrina, moment picant in plin festivism inaugural, relatat intr-o paranteza in articole dedicate toaletelor femeilor politice si altor amanunte monden-muzicale.
"Sase tineri", o formulare foarte asemanatoare, in versiunea ei capitalista, cu "elementele dusmanoase" care tulburau ordinea publica din intreprinderile socialiste, nelasandu-i sa munceasca in pace pe proletarii cinstiti ai vremii. Cam la fel se scrie/ vorbeste despre scandalagiii de mahala, din "headline"-urile stirilor de la ora 5 si paginile jurnalelor populare. Perfect justificat, asa stand lucrurile, ca ministrii si restul oficialilor veniti sa fie pozati la "cel mai mare eveniment cultural al anului" sa prefere intrarea secundara, unde e liniste si nu risca nimeni sa dea ochii cu mujicii.
Oare SPP-ul sa-i fi anuntat pe conducatorii nostri ca se petrec lucruri prin fata si nu se face sa treaca pe-acolo? Sau "baia de public" e un concept valabil numai pentru incendii si inundatiile de la Maracineni, iar la concerte nu se face sa te amesteci cu oamenii normali?
Cand "sase tineri" se pun pe scari manifestand, in fata unei sali unde are loc un eveniment de amploare, impotriva unei politici oficiale (finantarea preferentiala a unui anume tip de cultura), ei bine, se cheama ca ei fac un "happening". Chestia asta are loc, de obicei, cam pe-acolo pe unde sunt sanse sa treaca responsabili ai respectivelor politici, care, la fel cum se opresc sa stea de vorba cu masele largi, populare de pe la, cum spuneam, incendii si tarnosiri de monumente, isi pun, adeseori, intrebari despre cine sunt si ce cauta oamenii aia acolo.
Dar, cum nu se putea strica bunatate de simt inaltator, de debut de festival, cu atare conversatii, si, deci, guvernantii au ocolit ciuma contestatara (din care, poate, or fi inteles ceva restul spectatorilor, carora nu li s-a oferit o alta intrare), sa le spunem noi mai multe despre asta.
Cei "sase tineri" erau cinci coregrafi-dansatori si un actor. Actorul se numeste Rolando Matsangos, si probabil unii dintre cei care l-au ocolit se vor duce, peste cateva luni, sa-l vada in spectacolul Catalinei Buzoianu, la Teatrul Mic, sau in "Terorismul" Gianinei Carbunariu, la Foarte Mic. Ion Dumitrescu si Carmen Cotofana sunt rezidenti ai programului international "Terrains Fertiles", Carmen (care altminteri lucreaza ca secretara la un ONG bucurestean) de-abia intorcandu-se dupa o luna de workshop-uri la Viena, unde, acum cativa ani, a participat si Maria Baroncea. Mihai Mihalcea a initiat Solitude Project, prin care a organizat acum cinci ani prima editie a Festivalului INDEPENdans, dedicat tinerei generatii de coregrafi si dansatori romani, festival continuat apoi de Centrul MAD si Fundatia DCM; Mihalcea conduce acum, mai mult sau mai putin informal, Centrul National al Dansului, Bucuresti. Eduard Gabia are un CV international cvasi-interminabil, cu ateliere prin toate tarile lungii Europe si participari la festivaluri de dans, care, desi necunoscute in Romania, "fac legea" in coregrafia contemporana. Pe deasupra, tocmai a jucat rolul principal intr-un film italian (turnat tot in Italia) si canta, impreuna cu Matsangos si Dumitrescu, in trupa "Second-Hand Band" (publicul de la Green Hours stie (de) ce...). Cam asta se ascunde dupa aia "sase tineri" despre care n-a vrut nimeni sa auda. Care ce vor ei? Nu vor bani, dar nici nu mai vor ca toti firfireii parlitei culturi de pe la noi sa se duca la evenimente "de marca", mumificate mastodontic pe intelesul celor pentru care "imagine" si "vizibilitate" inseamna doar cinci minute de reclama pe Mezzo sau ARTE. "Cultura de vitrina" nu inseamna cultura vizibila, e doar una de fatada, sortita vopsirii gardului dupa care rage leopardul. Un leopard de gradina zoologica provinciala, jigarit si abia hranindu-se cu resturile aruncate de vizitatori sau cu ce-a Il cunoasteti, i se zice "cultura vie" si "creatie noua", si vine in ordinea prioritatilor existentiale undeva, binisor dupa Catedrala Manturii Neamului uman. Iar oficialii se feresc de el, ca inca musca.


Despre autor:

Ziua

Sursa: Ziua


Abonează-te pe


Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.