De ce scriem? Cine ne citeste?

Uniunea Scriitorilor organizeaza in aceste zile o dezbatere internationala cu tema anuntata in titlul articolului de fata. Cum m-am hotarat sa dau curs invitatiei de a participa (si fac acest lucru dupa ce, timp de 15 ani, n-am pasit in spatiul scriitoricesc), notez, aici, cateva reflectii pe care, eventual, le-as putea comunica la reuniunea de la Neptun. Mai intai, trebuie sa precizez ca intrebarea de ce scriu sau, cu o sfera mai larga de cuprindere, de ce scriem se pune mereu, de mult timp, de cand exista, probabil, constiinta actului creator. Stramosul nostru Femios se apara de mania lui Ulise ( care, luandu-l drept petitor, vrea sa-l omoare), spunand ca el canta inspirat de un zeu de sus, dar (si aici intervine orgoliul lui profesionist!) nu se bizuie numai pe darul venit de sus, el si-a invatat bine mestesugul. si ca sa-si salveze viata promite lui Ulise sa-l cante si pe el ca pe un zeu. De la Femios, pana la ultimul poet debutant, toti isi justifica intr-un fel sau altul aceasta indeletnicire care, fie vorba intre noi, nu aduce bunastare si nici, totdeauna, bucuria spiritului.
Fiecare scriitor sau, cum zicea Slavici, scrietor, are o explicatie. Unul scrie pentru ca nu poate sa nu scrie, altminteri s-ar sufoca, ar exploda in interior. Altul scrie ca sa comunice un mesaj urgent, esential, menit sa schimbe lumea. Nu putini sunt cei care scriu ca sa se joace (un joc superior al spiritului) si continua toata viata, ca poetii alexandrini, sa compuna un palindrom. Cate condeie, atatea cauzalitati, tot atatea fabule, fantasme, justificari. Imposibil sa le pui intr-o ordine oarecare. Cum am citit in viata mea multe jurnale intime (sute) am putut sa-mi dau seama ca decizia de a scrie (si, cu precadere, vointa de a continua sa scrii, eventual sa faci din scris, nu numai o meserie, dar si un mod de a fi in lume) are totdeauna o motivatie individuala puternica si, de multe ori, irepetabila.
Motivatia atinge toate nuantele, de la metafizica la, repet, ideea de joc si petrecere. Petrecere cu vorbe bine potrivite. Imi amintesc ca, intr-un articol de tinerete, Eugen Ionescu spune ca scrie pentru a contrazice pe altii si, cand nu-i afla, se contrazice pe sine. Scrie o data o cronica favorabila despre Mircea Eliade si, dupa ce o termina, incepe alta in care contesta vehement ceea ce scrisese inainte. La urma este satisfacut: a dovedit, astfel, ca nu exista un adevar obiectiv in critica literara, exista doar adevarul sau. Mai tarziu, in Antidotes (1977), dramaturgul da alta explicatie: scrie pentru a regasi miracolul copilariei, scrie in "noaptea angoasei" pentru a reintalni "lumina paradisiaca a copilariei" pierdute, in fine, scrie pentru a scapa de sentimentul opresant al mortii. La 25 de ani nu se rusina sa sfideze totul (ierarhiile sociale, morala comuna, scara de valori spirituale) si sa spuna ca nu crede in problemele seriose, ci doar in falsele probleme pentru ca acestea ii pun spiritul la incercare, in fine, nu ezita sa se defineasca pe sine "un cabotin al disperarii"; la 70 de ani recunoaste ca este un spirit religios, cauta metafizica si declara ca scrie pentru a strabate mai usor prin oroarea existentei si pentru a nu muri de tot, pentru a reinvia miracolul copilariei si a trimite un strigat de disperare lui Dumnezeu si oamenilor... Literatura a devenit, dintr-un exercitiu de virtuozitate, o forma de salvare, dintr-o farsa o rugaciune.
De ce scrie un critic? De ce scriu eu, de atata amar de vreme, in fiecare saptamana, de multe ori in fiecare zi? si, daca scriu, cine ma citeste? Nu dau, deocamdata, decat acest raspuns: am inceput sa scriu pentru ca, tanar fiind, iubeam enorm literatura, cu sentimentul ca critica literara este alta forma de literatura; am inceput, apoi, sa capat sentimentul ca, scriind, cu oarecare regularitate, am o responsabilitate intelectuala, particip la un proiect spiritual care ar putea interesa cultura romana, in fine, cativa scriitori pe care ii stimam, m-au incurajat si mi-au intarit convingerea ca scrisul meu ar putea avea oarecare valoare; scrisul a devenit, apoi, in egala masura, o bucurie a spiritului si o povara insuportabila; traiesc si azi aceste ipostaze; in fine, am ajuns sa cred ca, daca nu scriu, nu mai am nici o alta justificare sa exist pe pamant. Nu-i o lauda, este o propozitie mai degraba trista. Profesia de scriitor este dura, ne acapareaza timpul si ne interzice toate celelalte ispite. De ce scriu? Ca sa zic o vorba mare, as spune ca scriu pentru ca nu mai pot trai fara acest artificiu.
Cine ma citestet A fost o vreme cand stiam, azi nu mai stiu. Toate s-au schimbat, chiar si placerile si neplacerile... Exista, totusi, un indiciu care-mi spune ca ceea ce scriu nu se pierde in neant: dovada injuriile pe care le-am primit in presa in ultimii 15 ani. Judecand dupa numarul lor considerabil, sunt un critic citit, chiar foarte citit...

---

Despre autor: