Festivalul George Enescu inseamna multe si complicate strategii. O armata de functionari de la cei mai marunti pana la ministri si chiar mai sus este implicata. Avioane, hoteluri, gajuri, afise, negocieri, impresari, programari. Se pun la dispozitie
Festivalul George Enescu inseamna multe si complicate strategii. O armata de functionari de la cei mai marunti pana la ministri si chiar mai sus este implicata. Avioane, hoteluri, gajuri, afise, negocieri, impresari, programari. Se pun la dispozitie fonduri mari din diferite surse. Se fac eforturi enorme de a aduce in tara solisti de prima mana, orchestre de top. Lucru care se si intampla adesea. Afisele sunt bogate. Chiar daca bantuie inca fantoma "Cantarii Romaniei". Sunt totusi cam aceiasi activisti implicati in angrenaj. Dar una peste alta, lucrurile se desfasoara aproximativ cum au fost planificate. Concertele se tin, cativa politicieni au prilejul sa faca mare caz de persoana lor si de importanta rolului jucat in afacere. Presa foieste, urmarind seara de seara ce se intampla. E un amestec de muzica buna si proasta, de mondenitati solemne si evenimente incropite. Obisnuitele culise cu intrigi, barfe, frustrari nu lipsesc. Inaltul patronaj prezidential da un staif povestii. Salile sunt pline de VIP-uri care vor sa se arate instruiti, distinsi, cu preocupari inalte. Mai ales cand se televizeaza e potul mare. Lumea se bucura, Bucurestiul, altfel mort cultural, se anima. Orasul pare inserat printre capitalele europene. Festivalul are loc. In sfarsit, dupa ce reusesti sa aduci atata lume selecta, sa cheltui multi bani, constati tristul adevar. Artistii vin, dau reprezentatiile pentru care au fost angajati. Poti sa te lauzi cu numele lor peste tot. Tu ca tara organizatoare. Dar e un bluff aici. Adevarul nu e spus pana la capat. Lucrurile nu sunt chiar asa de stralucitoare cum ar parea la prima vedere. De ce? Din simplul motiv ca salile noastre nu au acustica buna. Se aude prost. Nu exista nici o sala de concert in ditamai Bucurestiul, in care auditia sa se faca la standarde normale. Or, scopul intregii operatii, a timpului si banilor cheltuiti, este exact acesta: sa se auda bine. Altfel, la ce bun! Daca marele artist apare in fata melomanilor, dar arta sa nu ajunge la ei, la ce bun totul! E doar o vizionare, mi-a parut bine de cunostinta. Ca la intalnirile, vederile, organizate de agentiile matrimoniale. Tot efortul depus pentru organizare este anulat. Bucurestiul a inventat absurdul, asa ca nu ma mira nimic. Sunetul este miezul acestei afaceri si nu dramoletele si vanitatile celor care roiesc in jurul festivalului. Geniul lor ar fi real daca intai de toate ar face o sala, si abia apoi ar invita mari solisti sa cante la Bucuresti. Ei continua, ca o masinarie care merge in gol, sa ignore esenta, pentru a se juca febril cu aparentele.
Povestea asta ascunde multe intelesuri. O vad ca pe o parabola a situatiei Romaniei de azi. Totul se consuma la nivelul aparentei, al improvizatiei si al butaforiei. Se incropeste cu un anumit geniu al descurcarelii. Se fac lucrurile de azi pe maine cu virtuozitate. Peste zidurile coscovite se pun sclipici si paiete. Se aduce fanfara si i se ordona sa intoneze imnul. Se organizeaza mari focuri de artificii. Conventional se si aplauda. Bagatori de seama apar in cadru, se arata pe la prezidii. "Consuma" evenimentul, o mai duc o zi. Televiziunile inregistreaza spectacolul. Patriotii - nu ma numar printre ei - chiar se induioseaza si varsa o lacrima, presupunand inca o data ca suntem buricul pamantului si ca omenirea e cu ochii atintiti asupra noastra. Oficialii sigur aplauda din obligatie, ei vin la concerte din acelasi motiv, ca umplutura. Dar naivii, melomanii, nostalgicii traiesc veritabile exaltari de moment. Avem un talent sinucigas de a ne minti singuri. E ceva de speriat cum ne imbatam cu apa rece. Mazgalim niste baraci pe ziduri si le prezentam ca niste constructii adevarate. Cu stilul asta suntem in situatia de a o lua in fiecare zi de la zero. Cu aceeasi fervoare neobosita sfidam neantul. Si chiar ne iese, uneori. Avem bafta de a ajunge la sosire din nou ca niste premianti ai clasei. Asadar, urmatorul festival se va desfasura la termen, negresit. Ritualul se va repeta. Aplauze, solemnitati, conferinte de presa. Bla bla bla. Si tot nu vom avea o sala de concert, cu buna auditie. Vad aici o fuga de realitate care nu duce la nimic bun. Ne ocupam de chestiuni periferice, evitam miezul lucrurilor.
Poate ma insel, dar e suficient sa vezi agenda politica macar din ultimele doua saptamani ca sa constati acelasi lucru. Ai acelasi sentiment de fusereala, de neseriozitate, de evitare a lucrurilor grave. Ne-am invatat sa traim din expediente, sa facem scamatorii, sa dam senzatia ca tocmai facem lucruri grandioase. Cand de fapt ne ocupam de fleacuri. Ignoram adevaratele probleme, pentru a da numai impresia ca le rezolvam. Intretinem o falsa agitatie care vrea sa fie confundata cu travaliul real. Treaba e sa supravietuiesti si azi, cum o fi. Sa dai numai impresia ca esti in randul lumii. Si inundatiile, si efortul de integrare in UE, si crizele politico-mediatice de anul asta - ca si din anii din urma - ne-au aratat din pacate ca traim intr-un spatiu public factice.

Ziua

Sursa: Ziua



Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.