Invadarea Irakului reprezinta, cu siguranta, cea mai controversata etapa (de pana acum) a razboiului impotriva terorismului - razboi lansat, in urma cu patru ani, de Administratia Bush. Controversele sunt legate nu doar de adevaratul mobil al inte
Invadarea Irakului reprezinta, cu siguranta, cea mai controversata etapa (de pana acum) a razboiului impotriva terorismului - razboi lansat, in urma cu patru ani, de Administratia Bush. Controversele sunt legate nu doar de adevaratul mobil al interventiei militare (toate justificarile prealabile dovedindu-se, intre timp, false), cat mai ales de rezultatele si efectele acesteia. A devenit, cu adevarat, lumea un loc mai sigur dupa rasturnarea regimului lui Saddam Hussein? Sau, din contra, americanii au deschis o adevarata cutie a Pandorei? Au declansat un razboi fara sfarsit, un conflict care se auto-alimenteaza? La aceste intrebari si la altele incearca sa raspunda Iuliu Diculescu, tanar cercetator in cadrul Grupului de Studii asupra Problemelor Nucleare, a Relatiilor Internationale si Strategice (GENERIS). Specializat in analiza strategica, evaluare si prognoza, Diculescu pune sub lupa dosarul irakian, din perspectiva razboiului impotriva terorismului.(Miruna MUNTEANU)
Acelasi razboi - alt nume
Presedintele american George Bush a insistat ca efortul antiterorist de dupa 11 septembrie sa fie denumit "Global War On Teror" si, prescurtat, dintr-o convenienta specifica dincolo de Atlantic, GWOT. Urmarea, astfel, sa sublinieze faptul ca omenirea nu trebuie sa se astepte la o clasica operatiune punctuala, bine delimitata in timp si spatiu. Dimpotriva, ceea ce se anunta era un raspuns militar dezlantuit, implicand intreaga masinarie americana de razboi. Tot Bush l-a mai numit "razboi intre Bine si Rau", "razboi menit sa salveze omenirea", dandu-i un caracter mitic si incarcandu-l de o serie de nuante religioase periculoase din punct de vedere al riscurilor de escaladare si extindere necontrolata a starii de conflictualitate.
In prezent, asistam la o schimbare a brand-ului din GWOT in G-SAVE (Global Struggle Against Violent Extremism) fara, insa, sa poata fi decelata vreo schimbare semnificativa a strategiei. In pofida unei sonoritati optimiste si oarecum autosuficiente, este o cvasi-certitudine ca - dupa "etapa irakiana" a acestei lupte - noua eticheta nu va mai aduce tot atatea beneficii administratiei americane, precum retorica GWOT, in urma cu aproape 4 ani.
"Etapa irakiana" - eroare majora a efortului antiterorist
Cat adevar este in spatele mitulului "luptam cu teroristii in Irak pentru a nu lupta cu ei acasa"? Mobilizandu-si trupele in Golful Persic, au redus, oare, Statele Unite riscul de a fi nevoite sa faca fata terorii pe propriul teritoriu, asa cum pretinde retorica oficiala? Am atins aici problematica uneia dintre cele mai promovate solutii pentru a asigura linistea unei tari ce continua sa se teama de un nou 11 septembrie. La o privire mai atenta, insa, argumentele in favoarea acestei teorii nu stau in picioare!
Aparent, a opta pentru purtarea campaniei antiteroriste in afara propriilor granite - asa cum au procedat Statele Unite prin interventia din Afganistan si, ulterior, continuarea eforturilor in alte parti ale lumii - pare a avea o oarecare logica. Dar Irakul este un caz cu totul special. Trebuie remarcat, mai ales, faptul ca cea mai mare parte a combatantilor capturati sau ucisi de SUA si fortele Coalitiei in Irak sunt insurgenti care se opun ocupatiei insasi. Pana la momentul interventiei, ei nu au avut legaturi cu acei jihadisti pe care SUA ii vaneaza activ incepand cu 11 septembrie. Abia ulterior acestui moment a fost constatata o ingrijoratoare tendinta de convertire a insurgentilor irakieni la ideologia Al-Queda, intarind bazinul de resurse umane si materiale al terorismului international.
La 16 februarie 2005, in cursul unor audieri ale Comisiei de Intelligence a Senatului american cu privire la amenintarile globale la adresa Statelor Unite, directorii principalelor agentii de informatii aratau ca ocupatia americana in Irak devenise un foarte eficient pretext de recrutare pentru Al-Queda si pentru alte organizatii teroriste. Totodata, Raportul anual al Departamentului de Stat cu privire la fenomenul terorist in 2004 (publicat in aprilie 2005) concluziona ca Al-Qaida ramane "principala amenintare terorista la adresa SUA", reteaua fiind "hotarata sa atace interesele americane, pe teritoriul national sau in strainatate". Irakul este descris ca fiind "ceea ce Afghanistanul reprezenta pentru primele generatii de jihadisti - o placa turnanta pentru combatantii veniti din lumea intreaga, o baza de antrenare si un centru de indoctrinare".
Argumentele care puneau in legatura regimul lui Saddam cu reteaua Al-Queda (rapid dezvoltate de responsabilii politici si de formatorii de opinie afiliati Casei Albe) au fost - cum era de asteptat - infirmate de catre serviciile de informatii. Eroarea (sau manipularea) s-a dovedit, insa, foarte eficienta de vreme ce 45% dintre americani erau convinsi (inaintea interventiei di Irak) de faptul ca "dictatorul de la Bagdad este personal implicat" in atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001.
Pe de alta parte, Irakul nu constituie un front geografic prin care teroristii sa fie obligati sa treaca pentru a ajunge pe teritoriul Statelor Unite sau a altor state occidentale. Jihadistii si rezervoarele lor de recrutare sunt dispersate prin populatiile Asiei, Orientului Mijlociu, nordului Africii, Europei si, intr-o mai mica masura, chiar a Americii de Nord. Ei sunt inspirati de ideologia Al-Queda, dar, adesea, trecerea la actiune este motivata de problematici locale.
In fine, Al-Queda nu a fost niciodata o organizatie puternic centralizata. Iar sub puternica presiune a ultimilor patru ani si-a accentuat tendinta de autonomizare a diferitelor celule si/sau membri. De asemenea, se constata un nou tip de proliferare terorista: "franciza" - adica revendicarea titulaturii Al-Queda chiar de catre grupari care nu au legaturi directe cu organizatia propriu-zisa, dar ii imprumuta mijloacele, metodele si o parte a obiectivelor. Dupa 11 septembrie 2001 au fost organizate numeroase atacuri teroriste majore din Bali pana la Madrid sau Londra, cu o periodicitate de aproximativ doua luni (fara a tine cont aici de incidentele din Irak sau Rusia). In pofida interventiei din Irak, nici amploarea amenintarii teroriste si nici numarul concret al atacurilor nu s-au diminuat.
Interventia din Irak pare sa fi amorsat o deturnare a campaniei antiteroriste mondiale si, in cel mai bun caz, o diminuare a eficacitatii acesteia, iar in cel mai probabil scenariu o crestere in amploare a fenomenului (resurse umane, motivatie ideologica etc.) si a amenintarii reprezentate de acesta.
Cresterea activismului terorist international - batalia cifrelor
In cursul acestui an, spre deosebire de anii precedenti, Departamentul de Stat a refuzat sa publice (in Raportul anterior mentionat) statisticile cu privire la actele teroriste comise in 2004, lasand aceasta sarcina mult mai putin importantului Centru National Antiterorist. Aceasta optiune se datoreaza, foarte probabil, memoriei inca proaspete a polemicii provocate de jocul politic "de-a statistica" din 2003. Intr-adevar, statisticile publicate initial de Departamentul de Stat se dovedisera atat de putin credibile incat a fost necesara "corectarea" lor. In prima etapa cifrele indicau o scadere a numarului actelor teroriste, fara egal in ultimele trei decenii, ceea ce "demonstra" eficacitatea luptei antiteroriste globale a Administratiei americane. In formula revazuta, cresterea numarului atentatelor era cea mai mare din ultimele doua decenii (175 atentate, 625 morti si 3646 raniti).
Pentru a preintampina criticile, a fost prezentat, intr-o conferinta de presa, un raport interimar al Centrului National Antiterorist care releva ca 651 atentate "internationale" si "de importanta" avusesera loc in 2004 (ranind peste 9.000 de persoane, dintre care 1907 si-au pierdut viata) numarul acestora crescand, deci, de mai mult de trei ori intr-un singur an.
Pe de alta parte, agentiile de securitate americane se dovedesc, la randul lor, foarte pesimiste. CIA considera ca "este, probabil, doar o chestiune de timp pana cand Al-Queda sau alt grup va incerca sa utilizeze arme chimice, biologice, radiologice sau nucleare". James Loy, secretar adjunct al Securitatii Interne, isi exprima de asemenea teama ca, impotriva oricaror eforturi, "un atac de orice fel poate surveni in orice moment".
Democratizarea Irakului - un ideal prea indepartat
La sfarsitul lunii mai, ministrul irakian de Externe, Hoshyar Zebari, prezenta Consiliului de Securitate al Natiunilor Unite solicitarea oficiala a Irakului de a prelungi mandatul "fortelor multinationale" (n.n. - instituit de Rezolutia 1546 din 8 iunie 2004). Desi se declara "nerabdator" sa vada fortele straine parasind Irakul, discursul sau a pus accentul pe laudarea trupelor americane si britanice care, "contribuind la instaurarea securitatii", au permis obtinerea unor "rezultate spectaculoase" "pe calea democratiei".
Dupa mai mult de doi ani de la debutul crizei irakiene ar fi de dorit ca discursurile oficiale sa poata depasi stadiul limbajului de lemn si sa stabileasca o legatura mai stransa cu complexitatea situatiei din teren. In orice caz, acest gen de "sperante" si "dorinte pioase" - cu care am fost obisnuiti in special de discursurile Washingtonului si Londrei cu privire la aceasta problematica - nu rezista unei analize obiective. Diferitele elemente care permit evaluarea situatiei din Irak indica, pe langa cresterea amenintarilor la adresa securitatii si de natura terorist, un risc iminent de esuare a efortului de "nation-building".
Arsenalul fantoma irakian si impunitatea manipularii politice
Argumentul "imparabil" al SUA pentru initierea ofensivei militare impotriva Bagdadului s-a dovedit a fi o eroare impardonabila (in cel mai bun caz) sau o operatiune deliberata si masiva de manipulare. Inca de la sosirea in Irak si in pofida eforturilor desfasurate (nota bene: intr-un context a priori favorabil delatiunilor), autoritatile americane si britanice au fost nevoite sa constate absenta nu numai a "stocurilor masive" de arme de distrugere in masa (ADM) ale lui Saddam Hussein ci, foarte important, chiar si a "programelor de inarmare", a "capacitatilor de productie", precum si a "capacitatilor de dezvoltare" - care ar fi putut justifica graba declansarii "razboiului preventiv".
Niciunul dintre argumentele avansate de Administratia americana si de Guvernul britanic - cu privire la stocurile de arme chimice, biologice, nucleare, la rachetele cu raza lunga de actiune, drone sau presupuse legaturi intretinute de regimul irakian cu Al-Queda - nu s-a dovedit a fi intemeiat. Si totusi, nici un decident politic nu a fost tras la raspundere pentru formularea de false acuzatii, pentru erori de analiza/judecata sau, simplu, pentru incompetenta!
Confruntati cu problematizarea progresiva a dosarului irakian, doua comisii de ancheta au fost numite (in Anglia - 3 februarie 2004; in SUA - 6 februarie 2004) pentru a examina rolul serviciilor de informatii. Niciuna nu a depasit mandatul strict acordat si nu a pus in chestiune, sub nici o forma, o posibila responsabilitate a puterii politice. Concluziile lor s-au limitat la a evidentia erorile serviciilor secrete si doar in ceea ce priveste domeniul strict circumscris armelor de distrugere in masa.
Si totusi, exista numeroase elemente care indica politizarea informatiilor primite de la serviciile secrete: reorientarea semnificatiilor unor elemente concrete ce tindeau a dovedi ca Irakul ar incerca sa isi procure uraniu din Niger (inclusiv in faimoasele discursuri cu privire la "starea natiunii"); asa-zisul "dosar" doveditor al Guvernului britanic, care in fapt reprezenta plagierea partiala a unei lucrari universitare vechi de 12 ani; afirmatia lui Blair cu privire la cele "45 de minute"; afacerea "tuburilor de aluminiu" care, oricum, nu puteau fi utilizate la imbogatirea uraniului; inconsistenta diferitelor elemente prezentate de Colin Powell in fata Consiliului de Securitate al ONU; "selectivitatea" cu care au fost tratate din punct de vedere politic informatiile furnizate de CIA, pentru a permite o mai rapida intrare in razboi etc. etc..
Dupa toate evidentele, vointa politica de a interveni in Irak era pre-existenta si, prin urmare, nimic nu ar fi putut preveni impunerea acesteia. Trebuiau, insa, convinse statele aliate, Congresul american si opinia publica de justetea si necesitatea acestei interventii prin utilizarea argumentului armelor de distrugere in masa - un subiect cu privire la care "toata lumea putea fi de acord" (Paul Wolfowitz, secretar adjunct al Apararii la momentul respectiv). Intrucat convingerea acestora s-a dovedit dificil de realizat, efortul depus in acest sens s-a transformat rapid in persuasiune cu nuante manipulative, argumente distorsionate (sau de-a dreptul false) fiind prezentate parlamentelor si opiniei publice internationale. Desi, ulterior, acest lucru a devenit evident, nu s-au pus in functiune nici macar clasicele mecanisme de sanctiune sociala a politicului, exercitata in democratiile moderne prin intermediul votului negativ.
Primejdioasa dinamica a escaladei
"Acest conflict a inceput la momentul si in conditiile dorite de altii. Se va finaliza in clipa si modalitatea pe care noi o vom alege!" - George Bush, 14 septembrie 2001
"(...) s-ar putea sa nu se sfarseasca vreodata. Cel putin, nu se va sfarsi cat vom trai noi" - Richard Cheney, 19 octombrie 2001
"Singura modalitate de a-i cinsti pe cei disparuti este de a le continua misiunea" - George Bush, 24 august 2005
Strategia anti-terorista a Washingtonului isi creeaza propria dinamica a escaladarii, alimentata de radicalizarea pozitiilor lumii arabe si musulmane. Genereaza, efecte perverse cum ar fi recrudescenta terorismului si a proliferarii. In cele din urma, ea vizeaza un inamic care nu va putea fi vreodata definitiv invins, dar cu care, totodata, nu poate fi acceptat nici un compromis. Pentru toate aceste ratiuni, efortul razboinic initiat de Statele Unite dobandeste, din ce in ce mai mult, caracterul unui nou Razboi de 100 de ani (n.a. - evident, vom retine metafora cu iz istoric, nu cifra propriu-zisa).
Nu este nevoie sa invocam celebri teoreticieni ai conflictelor, precum Clausewitz, nici macar doctrina Powell pentru a arata ca, in contexte razboinice, absenta unui scop politic clar si a unei strategii bine definite de iesire din criza ne expune unei dinamici intrinseci a escaladei. Si, intrucat au eliberat puternice forte politice, ideologice si religioase, Statele Unite nu mai sunt pe deplin stapane asupra evolutiei scenariului.
Efectele politice indezirabile se acumuleaza. Washingtonul a demonstrat deja o uluitoare "capacitate" de a-si pierde partenerii cu aceeasi rapiditate cu care si-i castigase pentru cauza sa dupa 11 septembrie 2001, determinand defectarea unora dintre principalii sai aliati strategici (Germania, Turcia) sau invecinati (Canada, Mexic).
China si Rusia furnizeaza din ce in ce mai des semnale ale rezistentei fata de cresterea influentei SUA in Asia si raspund prin avansarea propriilor pioni (Moscova si-a creat, pentru prima data de la incheierea razboiului rece, o baza militara externa in republica kargaza, la doar cativa kilometri de o baza americana; totodata, in cooperare cu China, se fac noi exercitii militare si demonstratii de forta).
In fapt, Statele Unite au ocupat un spatiu atat de mare al esichierului geopolitic mondial incat nu le mai este posibil sa se retraga decat cu pretul crearii unor viduri de putere ce ar fi imediat ocupate de alti actori ai scenei internationale. De exemplu, o retragere a SUA din Orientul Mijlociu sau din Asia Centrala ar determina o noua competitie a puterilor - fapt ce a intarit convingerea (chiar printre elitele alternative de la Wasington) ca ar fi "prea tarziu" sa se mai renunte la politica ofensiva a Administratiei Bush "acum, cand si alte state au adoptat strategii similare".
Intrarea in razboi a Statelor Unite a coincis cu revigorarea nationalismului marilor puteri, precum Rusia, India si China. In acest context, conceptul de actiune militara preventiva a produs emulatie (pentru exemplificare este suficient sa amintim o declaratie a presedintelui Vladimir Putin: "intrucat principiul utilizarii preventive a fortei este stabilit prin practica internationala, Rusia isi rezerva dreptul de a face recurs la el pentru a-si proteja interesele nationale"). Iar lupta impotriva terorismului constituie un pretext facil pentru orice guvern care doreste o intarire rapida a propriei autoritati. Nu exista dubii, logica imperiala este, prin natura ei, ireversibila: extinderea influentei creeaza noi limes-uri ce se cer a fi stabilizate.
Si mai periculos, razboiul impotriva terorismului suscita o radicalizare a populatiilor arabe si musulmane, apta sa creeze conditiile unei veritabile confruntari politice intre Islam si Occident.
Deja deloc dispuse vreunei simpatii fata de Washington si Ierusalim, popoarele arabe imputa Statelor Unite si Israelului toate relele si nenorocirile terestre. Sentimentul antiamerican este majoritar (cca. 80%) in majoritatea statelor Orientului Mijlociu (ingrijoratoare fiind cazurile Egiptului si Iordaniei, state cu o cultura politica mai moderna), dar si in Maroc, Indonezia, Pakistan etc. Razboiul din Irak a pus in surdina vechea rivalitate interna dintre nationalismul arab si islamul radical, accentuand tocmai o polarizare de tipul "NOI - musulmanii, EI - occidentalii".
Un razboi fara sfarsit?
Dintr-o anumita perspectiva, Statele Unite par a fi cazut intr-o capcana. Ca si Japonia (in 1941) sau Irakul (in 1990), Al-Queda pare sa fi subestimat capacitatea americana de a reactiona impotriva unei agresiuni. Liderii retelei teroriste au postulat - in mod eronat, judecand dupa precedentele de la Beirut si Mogadishio - slabiciunea Statelor Unite. Ce au obtinut, cel mai probabil in mod neintentionat, a fost o dezlantuire militara la scara globala a Unchiului Sam, fapt care a generat insa in lumea musulmana o reactie puternica de condamnare, "diabolizare" si sabotare a SUA, o inmultire atat a vocilor chemand la Jihad, cat si a celor dispusi sa le raspunda.
De partea cealalta, inamicul Statelor Unite pare sa dobandeasca, din ce in ce mai mult, conturul Islamului insusi. Continuarea si confirmarea unei astfel de evolutii ar face si mai neclar orizontul de finalizare a razboiului.
Sa fie acesta reprezentat, asa cum este clamat in discursurile oficiale, de dictaturi, de haos, de Rau si de axa sa? In acest caz, regimul american s-ar instala intr-un fel de stare permanenta de razboi, reproducand, la scara mondiala, conflictul israelo-palestinian - perspectiva acceptata de catre o parte importanta a neoconservatorilor americani care considera ca starea normala a umanitatii este razboiul, pacea fiind doar un moment pasager, anormal si cu totul exceptional intre doua etape de razboi.
In prezent putem aprecia ca razboiul antiterorist, cu etapa sa cea mai vizibila, cea irakiana, nu face decat sa continue, fara existenta unei perspective oarecare de finalizare, pe termen scurt sau mediu.
Strategia promovata de SUA dupa 11 septembrie 2001 continua sa alimenteze riscurile pe care ar trebui sa le reduca. In fapt, a fost amorsat un proces pe care Washingtonul nu mai este capabil sa il controleze in intregime: partida nu se mai joaca doar in birourile Pentagonului, ci si in periferiile din Bagdad sau Karachi.

Ziua

Sursa: Ziua



Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.