Mitul ajutoarelor umanitare

Ajutoarele umanitare si schimburile comerciale au devenit cuvinte la moda pe plan international. Un ajutor umanitar, insotit de o stergere a datoriilor, si un acces mai bun pentru produsele din tarile sarace la pietele din statele bogate, par sa ocupe la acest moment primul loc pe agenda internationala. In fapt, dezbaterea de astazi nu este legata de ceea ce trebuie facut, ci pe cat trebuie facut si cu ce rapiditate.
In toate acestea se pierd lectiile clare ale ultimelor cinci decenii de dezvoltare economica. Pe primul plan al acestor lectii se poate descoperi ca dezvoltarea economica a fost lasata, in buna parte, in mainile statelor sarace. Tari care au reusit sa se descurce bine in trecutul recent au facut-o prin propriile eforturi. Iar ajutoarele umanitare si pietele nu au jucat decat un rol minor.
Poate fi luat astfel exemplul unei tari - in curs de dezvoltare, care a dispus de un acces liber si preferential la piata celui mai mare vecin al sau, care, de altfel, s-a intamplat sa aiba cea mai puternica economie din lume. Sa presupunem, mai mult, ca aceasta tara este capabila sa trimita milioane din cetatenii sai la munca, peste granite, beneficiind de un volum enorm de investitii straine, si ca s-a integrat complet in lantul de productie international. In plus, sistemul bancar al acestui stat este sprijinit de catre vecinul sau mai bogat si de disponibilitatea acestuia de a se comporta ca un creditor in ultima instanta. Nu-i asa ca globalizarea nu se poate prezenta sub o mai buna forma decat asta?
Sa luam acum in considerare o a doua tara. Aceasta se confrunta cu un embargou comercial pe cea mai mare piata mondiala, nu primeste nici un fel de ajutoare straine si nici nu beneficiaza de vreun tip de asistenta din partea lumii occidentale, este exclusa din organizatii internationale precum Organizatia Mondiala a Comertului si, nu in ultimul rand, nu poate face imprumuturi la Fondul Monetar International sau Banca Mondiala. Daca aceste dezavantaje externe nu sunt suficient de istovitoare, e greu de stiut cum ar putea fi ajutata aceasta economie care intretine ea insasi o serie de bariere impotriva comertului international (sub forma comertului de stat, a tarifelor de import si a restrictiilor cantitative.)
Tarile oferite spre exemplu mai sus sunt Mexicul si Vietnamul. Mexicul imparte cu Statele Unite o frontiera de 3200 de kilometri, fapt ce ofera nu doar un acces privilegiat pe piata bunurilor si a muncii, ci si la o buna parte a Trezoreriei americane ( asa cum s-a intamplat, in 1995, in timpul crizei de pesos). La polul opus se gaseste Vietnamul, impotriva caruia Statele Unite au mentinut un embargou comercial pana in 1994, stabilind relatii diplomatice cu aceasta tara in 1995, si caruia nu i-a acordat statutul de natiunea cea mai favorizata decat abia dupa multi ani de la aceasta. Vietnamul a ramas si acum in afara Organizatiei Mondiale a Comertului.
Sa examinam acum performantele economice ale celor doua state. De cand s-a semnat Acordul Nord-American asupra Comertului Liber (NAFTA), in decembrie 1992, economia Mexicului a crescut cu o medie anuala de 1% pe cap de locuitor.
In acest timp, Vietnamul a cunoscut o crestere anuala de 4,5% pe cap de locuitor, dupa reformele economice aplicate in 1998 si restabilirea relatiilor diplomatice cu SUA, in 1995. Vietnamul a fost martor la o accentuare dramatica a saraciei, in vreme ce Mexicul a avut experienta diminuarii dramatice a salariilor reale. Ambele state au experimentat o crestere pronuntata a comertului international si a investitiilor straine, dar imaginea pe ansamblu este complet diferita acolo unde conteaza mai mult: cresterea nivelului de trai, in mod particular pentru populatia saraca.
Aceste doua exemple arata ca eforturile interne eclipseaza orice alt element in determinarea bogatiilor economice ale unei tari. Toate oportunitatile pe care le prezinta pentru Mexic Statele Unite nu pot compensa consecintele erorilor politice facute pe plan interior.
Cu toate acestea, statele bogate nu sunt absolvite de responsabilitatea lor de a ajuta. Ele pot face lumea mai putin ospitaliera pentru dictatorii corupti - de exemplu, printr-o mai buna informare sociala si prin nerecunoasterea contractelor internationale pe care le semneaza. De asemenea, suplimentarea permiselor de munca pentru muncitorii provenind din statele sarace si extinderea ariei politicilor de dezvoltare prin relaxarea regulilor Organizatiei Mondiale a Comertului si a conditiilor impuse de SUA ar avea un impact pe termen lung asupra dezvoltarii.
Nu este nici pe departe clar daca extinderea accesului la pietele mondiale si incurajarea ajutoarelor reprezinta modul cel mai avantajos de a folosi capitalul politic din nord. Dezvoltarea ar trebui sa se concentreze nu asupra comertului si ajutoarelor umanitare, ci asupra perfectionarii politicilor practicate de statele sarace.
Dani Rodrik este profesor de economie politica in cadrul Scolii de Guvernare John F. Kennedy a Universitatii Harvard
Copyright: Project Syndicate, 2005
www.project-syndicate.org

---

Despre autor: